:::: :: ::: :::: ::::::::: :: : ::::::::::: : :::::::: :: :::: :::::: :::::: ::: ::: ::::: :::: : ::: : :: : : ::::::::::

I. Einstein spunea ca Dumnezeu nu joaca zaruri cu oamenii. Dar Philip Yancey spunea ca El joaca sah cu noi. Suntem liberi sa facem orice mutari am vrea, insa Dumnezeu, ca un mare maestru ce este, va gasi gasi intotdeauna mutarile necesare pentru a ne aduce acolo unde ne vrea. Pe langa muzica, alta pasiune de-a mea este sahul. In acelasi timp in viata mai jucam sah la mai multe mese. Ne luptam pe un front cu Dumnezeu la fel ca Iacov, si pe alt front ne luptam cu Satan si tot sistemul sau. In sah una din multele tactici este aceea de a arunca o momeala, o piesa lasata in bataia focului pentru a obtine un avantaj tactic de lunga durata in cazul in care momeala e muscata.
:
:
:
:
II. Asa cum scriam in articolul “despre muzica”, incerc sa gasesc notele melodiilor ce le aud ca niste curcubeuri formate din cuvinte in toate culorile, si sa le cant stiind ca fiecare culoare are locul ei si fiecare combinatie poate exista, pentru ca vrem nu vrem, traim intr-o lume postmoderna. Postmodernismul lumii inghite orice alte curente filozofice si pare infinit in toate directiile, dar in realitate este doar un alt sistem de gandire suspendat intre Alfa si Omega.
:
:
:
:
III. “does anybody know what we are living for?” (stie cineva pentru ce traim?) e versul ce mi-a ramas cel mai clar in minte din piesa The Show Must Go On, a celor de la Queen. Interesanta formatie si interesante versuri.

Nu stiu cati oameni isi pun vreodata intrebarea aceasta. Pentru ce traim? Pentru el viata era intr-adevar un spectacol, insa se pare ca acest spectacol a devenit o povara. Omul se obisnuieste cu toate, chiar si cu succesul. Orice lucru nou ne entuziasmeaza si asta ne da energie. O ocupatie noua, o rearanjare a mobilei in camera, o zi de intai, un album nou de la formatia preferata, toate astea au darul de a ne oferi o satisfactie mai lunga sau mai scurta in durata. Dar ne obisnuim cu toate, viata devine tot mai incarcata, un spectacol care trebuie sa continue, un spectacol al carui actor principal suntem noi, fiecare in parte. Si atunci vine intrebarea asta rascolitoare a lui Freddy Mercury, pentru ce traim? Ce rost are tot spectacolul acesta? Ce rost are tot ce am lucrat, lucruri in care am investit enorm, si apoi le-am abandonat ca sa jucam alte scenarii pe alte scene? Si pentru cine?
:
:
:
:
IV. Ce ai raspunde daca te-ar intreba Dumnezeu “ce vrei sa-ti fac?” asa cum l-a intrebat pe un orb pe cand umbla pe drumurile prafuite ale Israelului in urma cu 2000 de ani.
– ce vreau eu nu poate fi exprimat in cuvinte.
:
:
:
:
V. sunt omul care nu a gresit cu nimic, niciodata! Ce pretentii modeste am cu privire la mine, va ganditi cu siguranta, dar inainte sa ma judecati dati-mi voie sa ma explic. Si mai bine spuneti-mi voi, gandul acesta reactionar la afirmatia mea ca sunt inocent, gandul acesta nu va descalifica de la a ma putea judeca pe mine. Nu oameni buni… despre un om inocent nimeni nu va afirma niciodata ca este asa. Si nu ma astept sa va conving pe voi ca asta sunt, dar ce ma costa sa va explic? Stiu ca e un motiv absurd de a continua sa scriu acest articol…
:
:
:
:
VI. Imi plac toate aceste trei sporturi. Dintre toate cred ca mai intai am avut de-a face cu inotul. Totusi, e mult spus “inot”. Cand eram copil, pe la 6,7 ani mergeam la Felix si eram tare incantat de perspectiva unui colac pe care speram sa-i conving cumva pe parinti sa mi-l cumpere. In fiecare vara petreceam cate o saptamana cel putin la Oradea la Felix, si acum pot sa spun ca acolo am invatat sa inot, desi nu sunt un inotator foarte bun, inca. … va urma
:
:
:
:
VII. Drumul se intindea inaintea mea, dept si ingust, strabatand pamanturile din afara localitatii. Mergeam cu viteza pentru ca nu mai e nimeni pe drum, fara sa fiu atent la ceva anume si atunci mi-am dat seama de ceva. Exista astfel de momente neprevazute, in care ai o mica revelatie cu privire la tine insuti sau la alte lucruri din lumea aceasta. Ei bine, mi-am dat seama ca… si nu stiu cum sa o spun sa nu sune prea banal, am inteles atunci, ei dar de ce trebuie sa dam un titlu sau un enunt fiecarei experiente?! Mai bine va spun ce am inteles fara sa mai va spun si cum. Titlurile sunt pentru cei sofisticati, dar eu din contra am inteles atunci ca poate exista atata frumusete si atata gingasie acolo unde oamenii trec usor cu vederea. Aroma tare a unei aventuri misterioase, imbietoare dar in acelasi timp parca prea straina pentru un om instrainat de adevarata lui fire, imensitatea unui sentiment de plenitudine, de implinire si mirarea ca simt si vad ceea ce vad, mi-au lasat o impresie care nu se va mai sterge niciodata. De atunci inainte stiu ceva nou si clar.
:
:
:
:
VIII. nu stiu cum sa intru in lumea aceea, asa ca voi intra pur si simplu. si odata intrat nu mai ma pot opri sa nu ma tot minunez de ceea ce vad aici. toti sunt aici, chiar toti!! Il intalnesc pe el, si nu imi vine sa cred ca el e intradevar, daca ar sti el… “dar de ce crezi ca nu stiu?” imi intrerupe el gandurile, zambindu-mi larg si cald, hm.. sunt coplesit, atata fericire e mai mult decat credeam ca se poate indura. dar aici sunt toti, si vad acum ca fiecare e la fel de bun, la fel de frumos si unic in felul lui, unic… imi vine sa strig ca un nebun: UNIC!!!! Ha ha.. si strig, nu mi-e rusine de nimeni. Ii privesc pe toti din jurul meu, privesc in jur doar, si cred ca am uitat de mine cu desavarsire. Eu… eu nu mai contez, cred ca am incetat sa exist si am inceput sa traiesc in sfarsit. Si nu pot sa ma opresc din mirare, cand ii vad chiar pe aceia pe care ii consideram inferiori poate altadata, sau plictisitori, oameni simpli care nu ar pricepe in veci tot ce imi trece mie prin minte. He he… universul intreg nu valoreaza cat un asemenea om, iar eu, dar ce sa mai vorbesc de mine, de ceea ce credeam atunci. Ei stiu acum totul si ma inteleg si eu ii inteleg, erau perfecti si atunci, dar nu am vazut. Eram si eu perfect, era o joaca, da.. o joaca de-ascunsa in care trebuia sa cautam bajbaind, dar adevarul era aproape de noi. Toti aici ma iubesc, dar… oh acum vad cu adevarat, ce inseamna asta, e aerul ce-l respiram, e ceea ce tine loc de timp si spatiu, e insasi esenta lucrurilor, e totul, nu e doar un sentiment cum era dincolo, nu e ceva ce intra la concurenta cu ura, sau indiferenta, sau gelozia… astea sunt doar niste iluzii. Dragostea… si nu-mi pot controla zambetul, de prea mult entuziasm, dragostea, cine s-ar fi gandit ca aici ea va fi totul, realitatea din urma. Dincolo cei care iubeau nu erau intelesi, aici, e la fel de natural ca si cum era timpul atunci, e indispensabila, e peste tot si nu te poti ascunde de ea. Si P. a spus-o clar inca de pe atunci ca lumea e cladita pe 3 dimensiuni: credinta, nadejdea si iubirea. Ce gresit v-am inteles atunci, ca niste chestiuni religioase. Care religie?! Totul e atata de real. Credinta…. dar ce se intampla?! acum vad ca toti lumineaza, toti stralucesc! Ce lumina puternica, toti stralucesc!! Credinta, da ma bucur pentru tine, ma bucur ca te-am avut si atunci, (oh cuvintele astea de ce sunt asa sarace) acum te vad, si nu vreau sa dispari niciodata. Imi vine sa rad cand imi amintesc cum nu ma impacam nicicum cu tine atunci. Dar nu e corect sa spun atunci, dar ce mai conteaza? nimic nu e corect din ce am spus, dar tu esti cea care faci ca totul sa fie adevarat!!!!! Strig de bucurie!!! Tu faci totul adevarat! Si bucuria este lumina noastra. Dragostea este aerul ce-l respiram aici si Speranta este hrana cea de toate zilele. Iar zilele sunt fara nopti. Zilele sunt fara nopti!! Si totul e pe
:
:
:
:
IX. Voi intra in subterana… mai de mult mi-a venit ideia asta, dar mereu imi era greu sa duc la capat. Insa de data asta nu mai vreau sa dau inapoi. Va fi greu, voi fi singur, voi fi tentat sa fug cat ma tin picioarele inapoi in campiile placute dar pline de acel miros imbatator si otravitor care te adoarme intr-un somn din care nu te mai poti trezi. De atatea ori eram pe punctul de a adormi si asa dulce imi parea somnul, dar nu ma puteam impaca nicicum cu ideia ca acolo ma asteptau cele mai infioratoare cosmaruri. Stiu sigur ca asa ar fi fost. Oricum parfumul imbatator imi provoca tot felul de halucinatii chiar si acolo in starea aceea de veghe chinuita. Ma simteam sfarsit si incepeam sa ma gandesc daca chiar mai are vreun rost sa lupt contra somnului, eram foarte tentat sa ma resemnez si sa ma abandonez toropelii ce ma cuprindea tot mai mult. Si inca odata ma smulgeam din acea stare si ma ridicam sa merg mai departe sfarsit de orice vlaga. Macar daca as avea voie sa dorm, imi trecea prin minte si nu voiam sa recunosc absurditatea acestui gand. Dar iata ce ticaloasa situatie… nu ai voie sa adormi, de fapt nimeni nu te opreste, dar esti terminat daca o faci, insa nici nu-ti vine sa parasesti aceste campii halucinante. Ah ce aromata poate fi aceasta briza ce tremura printre florile de mac si ierburile matasoase, in acest amurg auriu. Ce miros puternic, aproape taios si nu imi dau bine seama daca e parfum de flori sau mirosul marii sau poate izul puternic al benzinei, sau poate toate trei intr-o combinatie irezistibila, ceva ce n-am crezut ca poate exista. Dar destul despre aceasta campie blestemata !
Voi merge in subterana acum. Aici nu e mai nimic de facut, aici e timp pentru toate dar nu e timp sa te gandesti care sa fie prima pe lista. Campia e sus si mirosul ei inca il mai simt, lumina inca mai patrunde semn ca nu m-am indepartat prea mult, si oricand as putea sa merg sus si sa mai iau o gura de aer, si apoi sa cobor sa imi revin si iar sa vad aceste ziduri dezolante, intunecoase ale subteranei mele.
:
:
:
:
X. Mi s-a oprit gandul pana la urma la Avraam. Gandurile nu sunt facute sa stea izolate, asa ca acum desprinzand acest gand din sirul in care a aparut, e foarte posibil sa nu se faca inteles in acelasi fel in care eu l-am inteles. Daca iei o nota dintr-o piesa muzicala si o asculti separat, poate va parea parea banala. Mi-am amintit de episodul in care Dumnezeu i-a cerut lui Avraam sa il jertfeasca pe Isaac.

Crestinii traiesc dupa legea dragostei. Dupa aceasta lege, sa-ti aduci fiul ca jertfa e ceva de neinchipuit, un lucru ce nici nu poate fi luat in considerare de nimeni in zilele noastre. Sa pui legea dragostei si uciderea singurului fiu iubit in aceeasi fraza e o absurditate, un non-sens. Biblia reia subiectul in alta parte si confirma faptul ca inaintea lui Dumnezeu o asemenea practica este o uraciune. Totusi, noi ce am face daca am fi intr-o situatie asemanatoare cu a lui Avraam?

Cateva posibile raspunsuri ar fi:
1.E imposibil ca Dumnezeu sa doreasca asa ceva. Sau daca intr-adevar imi cere asta, probabil ca Dumnezeu greseste… dar El nu greseste niciodata, atunci probabil ca m-am inselat si nu mi-a vorbit El, in orice caz n-am de gand sa fac lucrul asta. Dumnezeul pe care il iubesc nu mi-ar cere asa ceva niciodata. Si pana la urma cum pot fi sigur ca intr-adevar El mi-o cere? E impotriva a tot ce stiu despre El.
2.Doamne, nu inteleg de ce imi ceri sa fac asta, dar imi amintesc ca si lui Avraam i-ai cerut un lucru absurd. Si asta ma face sa cred ca e posibil sa ceri astfel de lucruri, chiar daca nu le doresti. Eu voi asculta mai degraba pe Tine decat de parerea mea referitor la ceea ce ar fi voia ta.
:
:
:
:
XI. Stiu ca titlul acestei carti unora le va parea exagerat, supralicitat, sau o tentativa de a atrage atentia in vreme ce continutul nu va aduce nimic deosebit, nimic din ce n-am mai auzit pana acum. Povestile de dragoste sunt la moda peste tot, in filme, in muzica, in carti, pe internet. Cuvintele au o proprietate interesanta ce o observ tot mai clar si tot mai des pe masura ce invat sa le folosesc pentru a exprima
ceea ce sufletul stie ca este adevarat…
:
:
:
:
XII. Fulgii de zapada se napusteau spre pamant din inaltul cerului. Poate era doar o impresie, pentru ca e normal ca ceea ce se afla sus sa se arunce in jos. Fulgii acestia, sunt toti la un loc strans legati impreuna intr-un troian mare de zapada deasupra lumii noastre. Acolo este adevarata tara a zapezilor pe care incearca degeaba oamenii sa o descopere aici jos pe pamant. Laponia cea adevarata este deasupra noastra la cateva mile si pluteste acolo deasupra oceanului atmosferic. Acolo se afla si Craiasa Zapezilor, o fiinta de o frumusete ireala. Daca te uiti mai atent, tot trupul ei este facut din cristale mici de gheata, parul ei este zapada marunta si uscata care ce freamata ca si cum o briza blanda dar rece ca gheata ar trece prin parul unei copile. Cand trece prin bataia soarelui in urma ei ramane o pulbere fina si proaspata de zapada, mirosind parca a menta. Este singura in toata aceasta intindere alba si daca ar mai fi cineva acolo cu ea, ar putea observa cum isi traieste viata in castelul ei de clestar, cum paseste pe coridoarele inalte si boltite, s-ar infiora de tristetea si linistea de mormant de acolo de sus, pentru ca podelele de gheata nu fac nici un zgomot cand umbli pe ele, dar ar tresari cand ea ar incepe sa murmure un cantec ciudat si ecoul glacial al palatului i-ar raspunde pe mii de tonuri incercand sa-i imite vocea catifelata.
Dar printesa era singura in acel castel imens. Castelul avea cateva sute de camere. Unele erau mici, altele imense, altele intunecoase iar altele strabatute de razele soarelui ca un evantai. Era o imbinare ciudata de lumini si umbre, de intunecos si stralucitor, dar o stralucrire rece, foarte puternica, insa departe de stralucirea soarelui. Era ceva intunecat in sclipirile triste ale intinsei pustietati in mijlocul careia se ridica palatul, asemeni stralucirii soarelui reflectata in niste ape intunecate. Iarna polara dureaza la nesfarsit si deasupra ei o iarna stelara a invaluit cu blestemul ei zapada, vantul, timpul, nimic nu e asa cum ar trebui sa fie. Timpul curge asa de incet, de aceea ai vreme sa te gandesti la nesfarsit, sa visezi cum ar putea fi viata. Zapada e blestemata si ea pentru ca, desi e alba, iti da impresia ca e un alb fals, te astepti in orice moment sa te trezesti si sa iti dai seama ca a fost doar un vis frumos dar realitatea de fapt e un cosmar intunecos. Uneori zapada se confunda cu nisipul unei plaje toride sau cu un desert nesfarsit si nu mai sti ce sa crezi, iar vantul bate cu putere dar fulgii se misca mult mai incet decat ar trebui.

Zile erau stralucitoare dar nimic nu parea ca se intampla. Uneori in visarile ei pentru ca asta facea mai tot timpul printesa, revenea la taramul ei glacial si parca zbura deasupra lui, dintr-o parte in alta. Era o intindere vasta si alba iar in mijlocul ei se ridica palatul ei de o frumusete ireala. Doar ca in reveriile ei se intamplau lucruri ciudate, Zapada parca era un pustiu iar castelul, castelul nu stia nici ea ce a devenit, sa fi fost o bisericuta, sau o caleasca chiar, sau poate doar un firicel de praf in mijlocul acelei imensitati. Poate ca era chiar sufletul ei ceea ce vedea acolo. Printesa era prizoniera propriei ei lumi si nici macar nu ii trecea prin gand ca acele scurte momente ciudate ce i se tot nazareau din senin si-i apareau deodata, rupandu-i firul viselor, acele momente de fapt ar fi mult mai reale decat lumea in care traia dansa.

De multe ori se plimba la nesfarsit prin incaperile palatului. Inchipuirile ei erau atata de reale, incat nici nu as indrazni sa le mai numesc simple vise. Poate ca intr-adevar realitatea era cea in care traia ea si nu ceea ce am descris pana acum. Daca realitatea in care traim e o iluzie cum spun cei mai invatati, atunci si iluzia trebuie ca e realitate. Eu sincer nu prea stiu cum stau lucrurile in privinta asta, dar pentru ea parea destul de real ceea ce viseaza.

Gasesc acest text destul de reprezentativ pentru felul in care era inteleasa relatia cu Dumnezeu in vechiul legamant. Aici Domnul le propune evreilor un fel de afacere. Ei trebuie sa pazeasca poruncile, sa se teama de Domnul, sa umble in caile Lui si sa nu il uite, iar pentru toate astea vor primi in schimb bogatii si tot felul de avantaje materiale in tara pe care Dumnezeu le-o va da. Dumnezeu cere ascultare si credinciosie si o plateste cu mancare si cu bogatii trecatoare. De la bun inceput ceva mi-a sunat discordant in toata aceasta intelegere, in acest prim legamant pe care Domnul l-a facut cu oamenii. In primul rand mi se pare ca ar fi prea putin ceea ce promite Dumnezeu in cazul in care cineva chiar ar reusi sa dea ceea ce El cere. Dar pe de alta parte oamenii nici nu pareau a fi interesati de mai mult, si trebuie ca li s-a parut foarte ciudat si poate chiar capricios acest Dumnezeu cu toate cerintele si legile lui. De ce se amesteca tocmai acum in viata lor si le pretindea toate acele jertfe dar mai ales codul moral al celor 10 porunci. Probabil ca multi s-au fi gandit atunci ce-i pasa lui Dumnezeu de faptul ca eu poftesc casa, bou, magarul sau altceva al vecinului meu? Ei nu intelegeau ceea ce le cerea Dumnezeu cu adevarat si n-ar fi fost in stare sa aprecieze adevaratele daruri si rasplatiri ale lui Dumnezeu pentru ascultarea lor, asa ca Domnul este in situatia de a face un legamant care sa fie doar un indrumator spre noul legamant, asa cum se va vedea mai tarziu. E ca si cum ai oferi unui copil o ciocolata pentru ca sa fie ascultator. Copilul nu poate intelege beneficiile pe termen lung, caracterul ce incearca sa i-l formeze parintele prin ceea ce ii cere, purtarea dreapta si destinul ce si-l formeaza. Pe langa toate acestea ciocolata e o rasplata infima, insa in ochii lui pretuieste suficient de mult pentru a se supune pana la un punct.

Dumnezeu nu aminteste aproape deloc in vechiul legamant despre binecuvantarile spirituale, ci doar despre cele materiale. Aici El aplica intr-un fel principiul de a nu arunca margaritarele in fata porcilor. Domnul stia ca oamenii nu au cum sa priceapa faptul ca adevarata rasplata a relatiei cu El, este exact relatia insasi cu El, Tatal nostru si Creatorul universului. De aceea primul legamant seamana mult cu o afacere. Insa sunt multi care privesc si noul legamant ca si o afacere. Relatia lor cu Isus este una de schimb. El ne da mantuirea in dar si noi o primim prin credinta. Si pentru unii crestini aici se opreste totul, e ca o afacere. Dar oare cat costa mantuirea noastra? Este gratuita? Avraam cand a cumparat pestera in care a inmormantat-o pe Sara a facut o afacere interesanta cu hititii. Scrie acolo ca Efron i-a oferit in dar pestera aceea care costa… si a spus si pretul. Atunci Avraam a inteles si a platit pretul. La fel, si Dumnezeu ne ofera in dar mantuirea care costa sangele Domnului Isus, si acum noi trebuie sa intelegem si sa ii oferim si noi viata noastra in dar, prin lepadare de sine, prin a ne pierde viata spre a o castiga. Acum, in noul legamant Dumnezeu si-a descoperit inima fata de noi oamenii. El nu ne cere nimic. El ne-a oferit totul in Isus Hristos, cand El s-a jertfit pentru noi. El a oferit tot ce putea sa dea, tot ce a avut mai scump, pe Sine Insusi, fara sa ceara nimic in schimb. Cred ca atitudinea noastra trebuie sa fie mai degraba una de a nu cere nimic si a fi constienti ca nici Dumnezeu nu cere nimic. El ne iubeste, daca ne-ar cere ceva in schimb nu ar mai fi vorba de dragoste. Dumnezeu in realitate nu pretinde nimic din partea noastra. El doreste insa ascultarea noastra mai mult decat jertfele. Noi suntem liberi sa traim sau nu in relatia cu El, relatie pe care ne-a aratat clar prin Hristos ca vrea sa o stabileasca cu noi. Daca refuzam, noi suntem cei care avem de pierdut, iar pierderea este infinita, pentru ca nu raiul e ceea ce pierdem ci il pierdem pe El. De fapt iadul, pedeapsa vesnica, este in realitate o pierzare eterna de la fata lui Dumnezeu, o separare vesnica de El. Deci El nu ne cere nimic din ceea ce noi nu vrem sa ii dam, El nu e interesat de o ascultare motivata de altceva decat dragostea. Iar noi, ce am putea sa ii mai cerem lui dupa ce El ne-a oferit totul in Hristos? In acest nou legamant, amandoua partile sunt preocupate nu sa obtina cat mai mult ci cum pot sa ofere mai mult. De aceea Hristos reduce toata legea la porunca de a-l iubi pe Dumnezeu si a iubi aproapele. Dragostea este implinirea legii. Dragostea este la fel de puternica precum moartea scrie in Cantarea Cantarilor, iar Meister Eckhart explica aceasta prin faptul ca moartea desparte sufletul de trup dar dragostea desparte sufletul de toate celelalte lucruri. Sufletul aprins de dragostea lui Dumnezeu nu mai doreste nimic altceva decat pe El, nu mai gandeste in termenii vechiului legamant, cand exista religie si lege si un contract intre cele doua parti. Aceea era gandirea copilareasca. Nu la intamplare Pavel introduce afirmatia aceasta legata de maturizare si lepadarea a ceea ce era copilaresc in capitolul 13 din 1 Corinteni. Dumnezeu nu ne mai cere nimic si nici noi, la randul nostru, nu ii mai cerem Lui nimic, pentru ca nu in acesti termeni trebuie privit noul legamant. Acum e vorba despre relatie nu despre religie. Acum Dumnezeu si-a aratat deja inima fata de noi cu adevarat. Ce mai reprezinta toate promisiunile vechiului testament in comparatie cu Isus Hristos care a murit pentru noi? Ce ar putea sa ne ceara Dumnezeu pentru a echilibra balanta in care el deja ne-a oferit darul Sau? Acesta este harul nemeritat, insa cei care cunosc pretul nespus de mare care a fost platit nu vor ramane indiferenti la aceasta, si chiar de ar ramane, oferta lui Dumnezeu ramane valabila pentru toti, insa asa a potrivit El lucrurile incat omul nu va fi niciodata fericit fara de El.

P.S. in alt post prima dintre cele doua realitati o numeam de fapt iluzie

Cat de greu este pacatul?

Suficient de greu pentru a-l apasa pe om atat de jos incat acesta sa se simta parasit de Dumnezeu. Adam in urma caderii sau s-a ascuns, dar in realitate ceea ce s-a intamplat a fost ca pacatul l-a apasat intr-atata de jos incat s-a simtit nevrednic de a mai sta in prezenta lui Dumnezeu. Pacatul imbolnaveste fiinta noastra interioara, si astfel aceasta e atrasa ca si de o forta gravitationala in jos. Pacatul ne apasa sufletele dorind sa le impinga pana in iad, pana in acea stare de moarte spirituala. Dar pacatul ne afecteaza si in moduri mai vizibile…

Cat de greu este pacatul?

Raskolnikov, personajul lui Dostoievsky din romanul “Crima si Pedeapsa”, dupa doua crime, premeditate, insa comise sub un impuls de moment, trece prin niste stari groaznice, in care tot sistemul sau de gandire este dat peste cap, toate socotelile lui se dovedesc a fi gresite, si fara sa vrea ajunge in final sa se predea, nu din remuscare pentru crimele infaptuite, ci din deznadejdea ce l-a cuprins cu privire la proprie lui persoana. Dostoievsky a afirmat ca “daca Dumnezeu nu exista, fiecare poate sa faca ce vrea”. Dar Dumnezeu exista si pacatul depersonalizeaza. Pacatul dizolva sufletul omului, depasind puterea de intelegere a mintii si secatuind orice sentimente.

Cat de greu este pacatul?

Unii se frang sub greutatea pacatului lor, precum personajul lui Dostoievsky. Altii par sa nu ii simta deloc povara. Ei au devenit instrumente in mana celui rau, oameni care si-au vandut sufletul diavolului, oameni deja morti care nu mai simt nimic dar prin care Satan isi face lucrarea in lume. Nero, Hitler, Stalin, sunt doar cativa dintre acesti oameni. Asupra cui apasa milioanele lor de crime? Si care e greutatea lor? Pe orice om normal constiinta acestor pacate l-ar innebuni, l-ar ucide literalmente. Cati oameni ar putea duce impreuna greutatea pacatelor acestori tirani?

Cat de greu este pacatul?

Una dintre cele mai profitabile industrii din lume, intrecuta poate doar de industria de armament este cea a pornografiei. Cat de greu apasa acest pacat asupra a milioane de oameni! Miliarde de dolari pentru milioane de suflete imbonavite… Industria drogurilor si a alcoolului nu stau nici ele mai prejos. Cat de mult pot sa apese lucrurile acestea pe un singur om, dar oare cat de mare e greutatea lor universala?

Cat de greu este pacatul?

Greutatea ce am lasat sa apese asupra oamenilor prin egoismul, mania, neiertarea, supararile, certurile in care ne-am complacut. Greutatea unei pietre de moara pentru fiecare prilej de pacatuire ce l-am adus in vietile altora.

Poate ca sunt unii care, simtind greutatea pacatului lor, il marturisesc si altora, in felul acesta el nu mai apasa asa de tare, poate ca sunt altii care, simtind apasarea pacatului lor se tem sa il impartaseasca cu altii, pentru ca greutatea lui e prea mare, i-ar putea frange si pe ceilalti, si apoi s-ar prabusi cu si mai mare putere inapoi pe umerii lor. Mare poate sa fie aceasta povara pe umerii unui singur om, dar oare cat de greu este atunci pacatul lumii intregi?

Dar totusi exista cineva care il ridica de pe umerii nostrii. Noi nu trebuie sa il mai purtam. E ridicat, e indepartat de la noi, e uitat de Dumnezeu. “Iadul este in esenta reprezentat de fiecare pacat pe care noi nu vrem sa il aruncam in focul dragostei lui Isus”. Si cine este Cel care ridica pacatul lumii? Daca Isus, ca Miel al lui Dumnezeu, are aceasta putere sa ridice pacatul lumii, atunci nu imi pot inchipui ce putere are ca Leu al lui Dumnezeu!! Mielul lui Dumnezeu este mai puternic decat toata puterea raului.
Greutatea pacatelor noastre din trecut nu mai trebuie sa o purtam, a fost ridicata deja de Mielul lui Dumnezeu! Acum ne putem ridica din nou. Si de-acum vom experimenta puterea vindecatoare a lui Dumnezeu, puterea invierii, puterea Leului lui Dumnezeu.

Nu ma intrebati referinta, ca nu o stiu, dar stiu ca e din Eclesiastul, cititi toata cartea si o sa il gasiti, vorba lui R W.
Mi-a placut dintotdeuna versetul asta. Mai sunt si altele care mi-au placut de cum le-am citit, si cred ca ar trebui sa ma concentrez puternic asupra mea ca sa imi dau seama de ce… Hm, e foarte posibil sa-mi fi placut versetele acestea pentru ca suna frumos, suna chiar poetic pe undeva. Imi place si generalizarea aceea “orice lucru”, pe care o mai intalnim in multe locuri in Biblie, unde se pomeneste despre “toate lucrurile” care lucreaza spre bine, sau in care trebuie sa fim multumitori. E ceva interesant cu generalizarile aceste biblice. Pot fi luate atat in sens absolut, cat si in sens hiperbolic, depinde de masura de credinta pe care o avem. Dar imi place acest verset pentru toate cuvintele ce il compun. E vorba aici si de Dumneze si de orice, de tot, si de frumusete si mai exista si o componenta temporala. Dar e vorba de frumusete intr-adevar aici, si asta mi se pare extraordinar. Nu era gresit daca ar fi fost scris “El face orice lucru bun la vremea lui”, dar oare reusim sa vedem frumusete in toate lucrurile, la vremea lor?

E foarte interesant daca privesti acest verset din mai multe perspective, lasand astfel accentul principal sa cada asupra diferitelor cuvinte ce il compun. Faceti acest exercitiu si rostiti versetul lasand ca accentul sa cada pe ultimele cuvinte, “la vremea lui”. Asa am inteles prima data textul, cu accentul pe componenta temporala. Imi inchipuiam ca pentru anumite lucruri inca nu a sosit vremea si eram intr-o perioada a asteptarii. Ce asteptam, nici eu nu mai stiu… Asteptam sa vina vremea unor vise pe care El sa le faca frumoase. E un mod in care acest verset poate fi interpretat. Insa nu cred ca e cea mai frumoasa interpretare, nici cea mai corecta. Nu suntem chemati in viata de crestini sa traim in asteptarea lucrurilor, a binecuvantarilor, noi nu traim pentru ele si nici tanjirea nostra nu e pentru frumusetea ce o gasim in ele, la vremea lor. Daca un lucru nu exista inca in viata noastra, noi nu ne petrecem timpul visand la vremea cand acel lucru nu va mai fi neant ci va exista in realitate. Dumnezeu este un Domn al prezentului, al realitatii. Asadar, accentul nu trebuie sa cada nici asupra vreunui lucru, nici asupra timpului.

Va propun acum sa mai cititi odata versetul in felul urmator: Orice lucru EL il face frumos la vremea lui. Suna cu totul altfel. Orice lucru devine chiar situatia prezenta in care ne aflam si nu mai este un vis indepartat, El este aproape de asemenea, e chiar aici transformand prezentul in ceva frumos. El este cel care face orice lucru frumos la vremea lui, iar vremea in care noi intalnim fiecare lucru din viata noastra poate fi doar timpul prezent. Orice circumstanta, binecuvantare, incercare prin care trecem, avem promisiunea ca El o face frumoasa, la vremea ei. Astazi e vremea exact pentru toate lucrurile ce ni se vor intampla si pentru nimic altceva. Daca vrei sa ti se intample doar lucrui care sa iti placa, invata sa iti placa toate lucrurile ce ti se intampla, pentru ca toate vin de la El, si nimic din ce se intampla nu se intampla fara permisiunea lui Dumnezeu. Daca avem credinta vom vedea ca El (si accentul cade pe acest cuvant), El face toate lucrurile frumoase, atunci cand se intampla.

Sunt 4 tipuri de dragoste, se spune. Dragostea familiala, dragostea filos (prietenia), dragostea eros (care tine de sexualitate) si dragostea agape (care se sacrifica)

Nu stiu cine a facut clasificarea asta, dar dupa parerea mea o astfel de intelegere a dragostei poate aduce confuzie, oamenii pot ajunge sa creada ca intr-adevar iubesc in timp ce in realitate ei doar se incadreaza intr-una din aceste categorii, care insa nu descriu cu adevarat ceea ce inseamna dragostea. Definitia corecta este gasita in Biblie, in 1 Corinteni 13, un text foarte cunoscut:

Dragostea este îndelung răbdătoare,
este plină de bunătate:
dragostea nu este geloasă;
dragostea nu se laudă,
nu se umflă de mândrie,
nu se poartă necuviincios,
nu caută folosul său,
nu se mânie,
nu se gândeşte la rău,
nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr,
acoperă totul,
crede totul,
nădăjduieşte totul,
suferă totul.
Dragostea nu va pieri niciodată.

Dragostea mai este si o porunca, si acest fapt este o incurajare foarte mare pentru noi. Dumnezeu nu da porunci imposibil de indeplinit niciodata ci daca ne cere ceva, el ne si ajuta sa facem acel lucru.

Tinta dragostei este universala. Iubirea de oameni (in general) este ultima treapta a desavarsirii dupa cum reiese din 2 Petru 5-6. Cel care ajunge la iubirea de oameni trebuie sa treaca prin credinta, fapta, cunostinta, infranare, rabdare, evlavie, dragoste de frati si abia apoi ajunge la aceasta culme a vietii crestine. Nu trebuie sa ne placa de toti oamenii dar tinta noastra trebuie sa fie iubirea de oameni si cunoastem si calea inspre aceasta.

Dragostea este o cale nespus mai buna. Daca Dumnezeu ar da unui om toate darurile omenesti si spirituale, dar acesta ar fi lipsit de dragoste, el nu ar nimic, un chimval zanganitor sau ceva cu totul lipsit de esenta. Si tot asa, daca un om ar fi lipsit de toate darurile avand insa iubirea dumnezeiasca in inima, el ar fi mult mai castigat si impreuna cu iubirea ar primi si toate darurile.

Pavel se roaga pentru cei din Filipi ca dragostea lor sa creasca in cunostinta si orice pricepere (Fil 1:9). El subliniaza aici faptul ca iubirea trebuie sa fie prioritara chiar cunostintelor si intelepciunii. Nu cunostinta si priceperea vor creste in dragoste, ci dragostea va imbraca in timp haina cunostintei si priceperii.

iubirea adevarata este doar de un singur fel chiar daca in umanitatea noastra avem diferite preferinte pentru oameni sau lucruri. Dintre expresiile din 1 Cor 13, poate cele mai reprezentative ar fi – Dragostea nu cauta folosul sau, Dragostea nu va pieri niciodata.

Tot in ideea de dragoste se gaseste si unul din cele mai frumoase argumente teologice ale dumnezeirii lui Hristos. “Nu exista dragoste mai mare decat sa isi dea cineva viata pentru prietenii sai” (ioan 15:13). Ori daca Hristos nu ar fi fost Dumnezeu, asta ar insemna ca o alta fiinta in afara de Dumnezeu ar fi avut o dragoste mai mare decat Dumnezeu insusi pentru oameni. Insa Hristos este Dumnezeu si Dumnezeu era in Hristos pe cruce impacand lumea cu Sine.

Dostoievsky a spus ca nimeni nu poate iubi daca el insusi nu a cunoscut iubirea mai intai… de aceea exista atata confuzie in privinta asta, de aceea multi oameni nu stiu ce e iubirea cu adevarat.

In primul rand atunci cand auzim ceva rau despre cineva fie si din cea mai credibila sursa, poate ar trebui sa spunem si noi ca o credem, dar in parte. Nici un om nu este asa de rau cum pare si nici asa de bun. Dumnezeu este cel care cunoaste inimile cu adevarat. Cineva spunea “daca vrei sa cunosti pe cineva, intreaba-l ce parerea are de altcineva” Din raspunsul lui vei cunoaste multe despre omul respectiv. Se spune despre fratele Liviu Olah ca nu spunea nimic rau despre altii, ci avea o expresie, cea mai dura expresie a lui, “el e ca el si nimeni ca el” Pavel de multe ori ii lauda pe credinciosi, ii lauda pe cei din Galatia pentru credinta lor, care e vestita in intreaga lume si in privinta asta el nu adauga faptul ca ar crede doar in parte acest lucru. Dragostea crede totul si nu se gandeste la rau. Bineinteles ca dupa toate acestea harul de a deosebi bine duhurile este cel care ne tine pe linia dreapta. Dragostea este norma, iar darurile Duhului vin dupa ea ca importanta. Umblati dupa darurile cele mai bune, spune Pavel, dar va voi arata o cale nespus mai buna, si apoi urmeaza cea mai extraordinara definitie a dragostei (1 cor 13)

In al doilea rand, un duh de critica excesiva la adresa celor ce consideram ca s-au indepartat de adevar, bazati pe intelegerea noastra biblica, nu este potrivit cu invatatura crestina in ansamblul ei. Daca vrei sa scapi de intuneric, nu il mustra ci aprinde o lumina. Intr-adevar, apostolii avertizeaza impotriva ereticilor, chiar dand nume de multe ori, dar avem nevoie de un simt al proportionalitatii. Unii pun accentul in mod exagerat pe o doctrina si in felul acesta ajung la erezie, altii devin eretici accentuand prea mult combaterea si mustrarea intunericului cu ajutorul mintii lor dar fara lumina Duhului. Arhanghelul Mihail cand se impotrivea diavolului nu a spus nimic mai dur decat “Dumnezeu sa te mustre” dar Petru si ceilalti apostoli uneori au cuvinte foarte dure parca imprumutate din Psalmi la adresa vrasmasilor. “Si apostolii sunt oameni care au avut si ei greselile lor.” Isus el insusi a folosit cuvinte dure uneori, dar el era fara pacat. El chiar si atunci cand ii scotea pe oameni cu biciul afara din templu avea inima sfasiata de compasiune pentru ei, asemeni Dumnezeului vechiului testament care parca oscila intre razbunare si dorinta de a ierta si a reabilita. In masura in care vom avea aceasta atitudine si noi, vom avea libertatea si autoritatea spirituala sa-i corectam pe altii.

In al treilea rand, intunericul nu poate rezista in prezenta luminii. Daca apare intunericul inseamna ca in mod clar nu avem destula lumina. Avem teologie ceea ce e foarte bine, suntem organizati, avem cladiri, avem intalniri, avem activitati, dar ceva totusi lipseste. Daca am cerceta toate lucrurile si am lua ce este bun am fi castigati chiar si in situatia actuala. Oamenii sunt insetati dupa ceva ce nu gasesc in biserici iar cei ce sunt mai slabi in credinta risca sa fie amagiti de o evanghelie falsa.

In al patrulea rand, nu trebuie niciodata sa ne grabim sa judecam un om. Dumnezeu a randuit ca fiecare om sa moara o singura data si apoi vine judecata. El asteapta si nu ne judeca imediat asa cum o facem noi de multe ori. Pe de alta parte mai este scris ca cei care nu cred deja au fost judecati iar judecata lor este tocmai faptul ca iubesc intunericul. In atractia fata de intuneric, fata de minciuna, tocmai aici se afla si pedeapsa lor cea cumplita fie ca e vorba de cei care nu il cunosc pe Dumnezeu si sunt purtati de orice vant de invatatura, fie ca e vorba de cei care isi petrec timpul criticandu-i pe primii cu o ravna care nu izvoraste din Dumnezeu. Si acestia din urma iubesc tot intunericul.

Inteleptul Gamaliel a spus-o foarte bine “Daca aceasta lucrare nu este de la Dumnezeu, se va nimici singura…”

1. Ma intorceam cu trenul de la Medias cu cativa ani in urma. Era deja noapte afara iar trenul (accelerat sau rapid sau intercity, cum va spuneam detaliile nu raman toate) serpuia printre munti si trecea in goana prin gari. Tocmai treceam printr-o localitate, pe coridoare era intuneric, calatoream singur si atmosfera era prielnica gandurilor ce se combinau si parca se construiau unele pe altele asemenea unui joc lego. Zgomotul monoton al fierului pe fier, anticiparea destinatiei sigure, singuratatea si cine mai stie ce, toate au contribuit la imaginea asta, ce ar parea pur vizuala, dar in realitate e mult mai mult de atat. Poate vreo doua, trei secunde am surprins prin geam tabloul unui om mergand pe bicicleta si ducand in spate pe portbagaj un copil. Mergeau pe sosea paralel cu trenul meu. Asta e tot.

Sa mai comentez amintirea oare?…  Era noapte, eram in tren, eram singur, eram in asteptare, nimic de facut decat sa gandesc, erau afara, era frig, erau doi, o bicicleta, erau lumini galbene pe stalpi. Scena mi s-a infatisat ca o intruchipare a bunatatii – un om ducand un copil pe bicicleta. Oare unde mergeau la ora aceea? si… de ce nu aveau masina?… se grabeau probabil altfel ar fi mers pe jos? Dar eu sunt in tren si aici si curentul electric ne duce cu viteza, nu trebuie sa pedaleze nimeni aici… si trecem in graba mai departe. Exista o bunatate in oamenii care isi duc copiii pe bicicleta…

2. Era prin decembrie, iarasi s-a intamplat noaptea. Ma plimbam si deja vedeam multe case impodobite de craciun. Care mai de care, impodobite si luminate, unele e drept, fara prea mult gust, dar pana la urma ce conteaza legile de compozitie cand e vorba de lumini colorate, din partea mea sa si le aranjeze cum vor. Si trecend printre case si pe strazi, am ajuns intr-una din cele mai sarace zone ale localitatii. Straduta a devenit ingusta si casele simple si micute, varuite alb si cu ferestre mici. Luna lumina parca mai clar dintr-odata. Intr-o fereastra a unei casute statea o mica steluta aprinsa, un ornament simplu si ieftin.

Dar de ce l-au mai pus acolo? pentru cine? Chiar ajuta la ceva, schimba ceva acea mica steluta? de ce nu se gandesc mai bine la saracia lor si cum sa iasa din ea? cum mai au timp de asemenea prostii? erau intrebarile nerostite si de nerostit, erau intrebarile mele gresite pe care nici macar nu le-am constientizat. Dar mi-a ramas amintirea pentru ca si in acea casa, cineva a zambit cand a aprins steluta in fereastra…

3. De mult, aveam o caseta cu muzica de Craciun extraordinara. Nu se mai gaseste albumul acela acum. Gusturile mele poate s-au schimbat intre timp, cunostintele mele muzicale s-au schimbat si ele, dar amintirea acelei muzici nu mai poate fi alterata, decat eventual daca as reasculta-o. Si nu sunt sigur ca vreau asta. Asa, am sansa sa incerc sa creez eu o muzica precum cea despre care imi amintesc. Imi amintesc ca uneori ascultam caseta chiar si vara

4. Pe vremea cand eram in liceu, uneori dormeam cu radioul pornit toata noaptea. La un moment-dat m-am trezit si la radio era o piesa… hm… ceva ce nu am mai auzit pana atunci si nici de atunci n-am mai auzit-o, sau poate n-am mai auzit-o la fel. Parca transmitea despre sentimentul solidaritatii umane, fara a fi insa dramatica in versurile sau melodia ei. Era ceva interesant, transmitea un mesaj puternic, mai degraba o senzatie, dar singurele versuri ce mi le amintesc sunt “na na na….” pe niste riffuri puternice de chitara.

5. Am vazut odata un apus de soare ireal de frumos. Au mai fost multe apusuri foarte frumoase de atunci, dar ca acela niciunu. Eram in satul Sumuj, in Bihor, cu niste prieteni. Exista si poze, dar din pacate nu le am.

6. Tot legat de iarna. Cateodata amintirea povestii Craiasa Zapezilor mi se suprapune peste amintirea unei seri in care cineva ma tragea pe sanie, eram copil mic. Si in poveste era o scena asemanatoare, o sanie alunecand cu viteza peste campii, peste tari si poate continente intregi pana sa ajunga in Tara Zapezilor. Vantul rece sufla cu atat mai tare. Copiii ajunsi in acea tara uita complet de lumea lor si singura lor scapare de acolo ar fi sa scrie cu un ciob de gheata in zapada un anumit cuvant, insa ei au uitat scrisul si-au uitat parintii si fratii. Au fost rapiti in aceasta tara la scurt timp dupa ce au spart din greseala o oglinda fermecata intr-o multime de cioburi mici, iar unele dintre ele le-au intrat in ochi. De atunci totul a inceput sa se schimbe. Imi amintesc doar fragmentar povestea, si eu uitasem, pe langa alte detalii, cuvantul pe care nu si-l aminteau ei.

Povestea este aici pentru cine vrea sa o asculte. Nu e o poveste foarte happy, e mai iernatica, precum vremea de afara, zilele astea.

Eram fascinat de acest univers ce mi se descoperea ca o multime de lumi aranjate intr-o verticalitate ametitoare deasupra crestetului meu. Ce mai reprezinta beltile astea ce plescaie sub pantofii mei si carora le-am dat nu de mult atata atentie, pe langa universul acesta infricosator de mare? Ce mai conteaza noroiul de pe strada cand realizez in ce lume traiesc de fapt… cand vad dincolo de “cercul nostru stramt”. Oamenii isi fac griji cu privire la o mie de lucruri, dar toate acestea vor ramane inchise in atmosfera acestui bob de lut si apa sarata, calatorind printr-un univers ridicol de mare. In timp ce ei isi irosesc trairile cele mai intense pe lucruri de nimic, acolo sus la miliarde de kilometrii e mereu armonie, lumina si oranduiala. Nici chiar evenimentele cosmice dramatice nu lasa vreo urma vizibila in acest vast univers. Ce conteaza daca s-a mai stins inca o stea? Vor aparea altele, iar pentru noi chiar nu conteaza pentru ca e putin probabil sa fim vreodata martori ai unei astfel de drame cosmice. Dar, atunci, moartea unui om cam cat conteaza?.. Si cine stie daca stelele insele nu sunt decat protoni si electroni in trupurile altor fiinte si, pe de alta parte, atunci cand murim poate un univers inceteaza sa mai existe si in cateva ore trec miliardele de ani ce aduc transformarea galaxiilor din propriile noastre celule in ceva asemanator cu ceea ce se va intampla si universului acestuia de deasupra. Cine stie pe unde mai pot sa salasluiasca suflete in lumea aceasta. Si infinitatea asta de universuri ca intr-o piramida, n-ar fi mare lucru sa constituie doar una din infinitul de lumi paralele ale totului universal. Si cine stie daca chiar acest “tot” nu se gaseste acum in miniatura, de miliarde de miliarde de ori in varful degetului tau? Cine poate sa spuna ca un Creator infinit a facut doar vreo… sa zicem 50 de miliarde de suflete, ingeri si oameni si ce-or mai fi la un loc? Ar fi prea putini… Ingerii sunt deseori comparati cu stelele a caror multime nu poate fi socotita, dar si oamenii sunt comparati cu ele in cartea lui Daniel.

Cerul va fi o lume in care vor domni alte legi, va fi cladita pe alte dimensiuni decat cele de acum. Acolo legea gravitatiei posibil ca va fi inlocuita cu neprihanirea. Asteptam un cer si un pamant nou in care va domni neprihanirea spunea apostolul. Abia acolo vom vedea adevarata fata a lucrurilor, vom intelege ca neprihanirea nu e doar un cuvant evlavios in gura predicatorilor ci e ceva atata de real ca legea gravitatiei… Iar crestinul care e deja asezat in locurile ceresti invata de pe acum sa traiasca dupa legile de acolo. Daca in privinta gravitatiei nu suntem nepasatori sa fim constienti ca si incalcarea legilor spirituale poate provoca caderi reale, nu doar legea gravitatiei. Abia acolo cei intelepti vor straluci ca bolta cereasca si cei ce invata pe altii sa traiasca in neprihanire (adica o viata cereasca pe pamant) vor straluci ca stelele ne spune profetul Daniel. Acum, noi intelegem si stim ca intr-adevar, vor fi niste rasplati, niste binecuvantari dar acolo nu scrie nimic despre rasplata!! Acolo scrie ca vor straluci! Nu o stralucire, asa mai mult sclipeala, ci vor straluci intocmai precum stelele! Trecand in lumea cealalta a lui Dumnezeu, sufletele se vor vedea cu totul altfel. De aici de pe pamant, nici cu oamenii nici cu stelele nu poti sa sti sigur cum stau lucrurile. Vezi cate o stea ca straluceste foarte puternic pe cer si de fapt nici macar nu e stea ci e doar o planeta opaca reflectand lumina soarelui si nu are lumina in sine. Alti astrii ceresti nu par decat niste stele slabe si fara lumina dar in departarile lor colosale sunt giganti de foc si lumina, mult mai stralucitori decat astrii apropiati de noi. Cele mai multe stele nu le-am vazut noi oamenii niciodata, si totusi ele exista si nimeni nu stie cate sunt si cat de mari. Alte stele s-au stins dar lumina lor abia acum ne ajunge noua si ma gandesc acum la sfintii ce au trait de la Enoh pana la parintii desertului si mai departe pana spre sfarsitul veacurilor, oameni ale caror fete straluceau inca de pe pamant…
Dar…tocmai a venit curentul si m-a cam readus cu picioarele pe pamant, dar cred ca deja nici nu mai aveam ce sa scriu si in plus nu mi-ar mai fi usor sa continui sa scriu pe tastatura asta cu touch screen a telefonului