altfel spus.. viata cu Dumnezeu este asa:

Zguduit, în străfundurile sale, de curentul ce-l va duce cu sine, sufletul încetează să se mai întoarcă mereu înspre sine, sustrăgându-se o clipă legii ce doreşte ca ins şi specie să se condiţioneze unul pe celălalt, circular. Sufletul se opreşte, ca şi cum ar asculta unei chemări. Apoi se lasă dus drept înainte. Nu percepe în chip direct forţa care-l pune în mişcare, dar îi simte indefinita prezenţă sau o întrezăreşte în spatele unei viziuni simbolice. Apoi, sufletul este cuprins de o imensă fericire, de extazul în care se cufundă, ori de încântarea pe care o încearcă: Dumnezeu este acolo, iar el este în El. Nu mai există mistere, întrebările dispar, obscuritatea se risipeşte; aceasta este o iluminare. Dar pentru câtă vreme? Imperceptibila nelinişte ce plana asupra extazului coboară şi i se alătură asemenea unei umbre a lui. Şi deja aceasta va fi suficientă pentru a putea distinge, chiar şi în stările ce vor urma, adevăratul misticism complet de ceea ce odinioară i-a fost anticipare ori pregătire. In fond, acea urmă de nelinişte arată că sufletul marelui mistic nu se opreşte la extaz, ca punct final al unei călătorii. Este cu adevărat un repaus, dacă vreţi, dar la fel cum, oprită într-o staţie, maşina rămîne sub presiune, la fel şi mişcarea sufletului se continuă printr-o cutremurare pe loc, în aşteptarea unui nou salt înainte. Mai precis: oricât de intimă ar fi uniunea cu Dumnezeu, nu este definitivă decât dacă este totală. Fără îndoială, nu mai aflăm nici o distanţă între gândire şi obiectul gândirii, de vreme ce au căzut întrebările care măsurau şi constituiau chiar depăr­tarea ca atare. Dispare şi separaţia radicală între cel care iubeşte şi cel care este iubit: căci Dumnezeu, este prezent iar fericirea nu-şi mai află margine. Dar dacă sufletul se cufundă în Dumnezeu prin gândire şi prin sentiment, ceva din cele ce sunt ale sufletului rămâne în afară; este voinţa: căci dacă sufletul ar acţiona, fapta lui ar decurge numai din el. Viaţa nu-i este încă pe de-a-ntregul divină. Şi sufletul ştie: de aceea este vag neliniştit şi tocmai agitaţia în repaus este caracteristica a ceea ce noi numim misticismul complet. Ea exprimă faptul că sufletul şi-a luat elan spre a merge mai departe, că extazul interesează atât facultatea de a vedea şi de a se emoţiona, cât şi facultatea de a voi, pe care va trebui s-o repună el însuşi în Dumnezeu. Când sentimentul acesta a sporit până la a ocupa întreg sufletul, exta­zul dispare, sufletul se regăseşte singur şi, uneori, îl încearcă dezolarea. Obişnuit pentru o clipă cu lumina orbitoare, el nu mai distinge nici un contur în umbră. Şi nu-şi dă seama de lucrarea profundă care se săvârşeşte obscur în sine. Simte că a pierdut enorm; dar încă nu ştie că a pierdut spre a câştiga totul. Aceasta este „noaptea obscură” despre care au vorbit marii mistici şi care este, poate, ceea ce are mai semnificativ, în orice caz mai instructiv, misticismul creştin. Se pregăteşte faza definitivă, caracteristică marelui misticism. Este absolut imposibilă analiza acestei pregătiri ultime, misticii înşişi întrezărindu-i cu greu mecanismul. Ne limităm la a spune că o maşină dintr-un oţel extrem de rezistent, construită în vederea unui efort extraordinar, se va afla cu siguranţă într-o stare analogă dacă ar dobândi conştiinţa de sine în momentul montării ei. Piesele sale fiind pe rând supuse celor mai dure încercări, unele fiind chiar aruncate şi înlocuite cu altele, ea va avea sentimentul că-i lipseşte ceva, aici şi acum, al unei dureri răspândite peste tot. Dar suferinţa aceasta absolut superficială nu va avea decât să se aprofundeze, spre a se transforma în aşteptarea şi speranţa unui instrument minunat. Sufletul mistic se vrea tocmai acest instrument. De aceea, va elimina din propria lui substanţă tot ceea ce nu este îndeajuns de pur, de rezistent, de suplu, spre a putea fi folosit de Dumnezeu. Deja sufletul îl simte prezent pe Dumnezeu, deja crede că l-a întrezărit în viziunile sale simbo­lice, deja în extaz se unise cu EI. Dar nimic din toate acestea nu era durabil, întrucât totul era contemplare: acţiunea va readuce sufletul la sine, despărţindu-l astfel de Dumnezeu. Acum, Dumnezeu este cel care acţionează în el, prin el: unirea este totală şi, prin urmare, definitivă. Acum, cuvinte ca mecanism şi instrument evocă imagini ce ar fi mai bine să le lăsăm la o parte. Le putem utiliza pentru a ne forma o idee despre lucrarea de pregătire; însă nu ne vor învăţa nimic despre rezultatul ultim. Să spunem doar că sufletul a dobândit, de acum înainte, un preaplin de viaţă. Un elan imens. Un impuls irezistibil ce îl aruncă înspre cele mai ample acţiuni. Calma exaltare a tuturor facultăţilor sale face sufletul să vadă lucrurile în mare şi, oricât de slab ar fi, să acţioneze cu forţă. Şi mai ales, el vede simplu iar simplicitatea aceasta, care uimeşte atât în cuvinte cât şi în conduita unui astfel de om, îl conduce întru depăşirea complicaţiilor, de existenţa cărora pare a nici nu-şi da seama. O ştiinţă înnăscută ori, mai curând, o inocenţă dobândită, îi sugerează din prima clipă demersul util, actul decisiv, cuvântul căruia nu-i poţi replica nimic. Dar efortul rămâne indispensabil, la fel puterea de îndurare şi perseverenţa. Acestea apar singure, se desfăşoară de la sine într-un suflet în acelaşi timp activ şi „activat”, a cărui libertate coincide cu activitatea divină. Ele reprezintă o enormă risipă de energie dar şi un prea-plin de vitalitate care inundă sufletul, izvorând din chiar sursa vieţii. Acum, viziunile sunt departe: divinitatea nu va şti să se arate din afară dinaintea unui suflet ce o conţine pentru totdeauna. Nimic nu pare să deosebească esenţial un astfel de om de semenii printre care locuieşte. Doar el însuşi îşi dă seama de transformarea care îl înalţă în rândul acelor adjutores Dei, pacienţi în raport cu Dumnezeu, agenţi în raport cu oamenii. Din această înălţare spirituală, omul nu resimte nici un orgoliu. Mare, din contra, îi este umilinţa. Şi cum să nu fie umil, când singur a putut constata în dialogurile sale tăcute cu sine, cu o emoţie în care-şi simţea sufletul în întregime topindu-se, ceea ce am putea numi umilinţa divină?

Henri Bergson

Advertisements


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s