Pe linia de plutire (ps 131)

Sunt unele momente in care primim confirmari ale credintei noastre in asa fel incat se pare ca nu vor mai lasa niciodata loc de indoiala, insa pe de alta parte uneori se pare ca nu mai este nici un loc pentru credinta in noi. Totusi revenim de fiecare data la “nivelul de plutire” uneori urcand alteori coborand ca intr-o miscare a unui pendul. Important este sa existe progres in viata sufletului tocmai cand compari aceste nivele medii de-a lungul timpului.

Nu e bine poate sa petreci prea mult timp in starea aceea exaltica in care constientizezi minunatia si maretia lui Dumnezeu. El stie ce efecte poate avea o supradoza din aceasta stare asupra sufletului, in functie de stadiul in care se afla. Tendinta este sa incercam sa prelungim la maxim momentele in care credinta este usoara si il simtim pe Dumnezeu foarte aproape, dar efectul negativ al acestei tendinte consta in acceptarea mai dificila a echilibrului in care trebuie sa ne traim viata la nivel concret, intr-o lume cu cerinte si probleme reale. Nivelul credintei de zi cu zi nu se aliniaza cu cel avut in acele momente inaltatoare, in care in mintea si inima noastra apar sentimente si ideei, viziuni de care nu ne credeam capabili pana atunci. De aceea revenirea la credinta amestecata cu indoiala e intotdeauna neplacuta, in primul rand sufletului pentru ca se intoarce iar la vechile lui dificultati zilnice, intr-un loc unde caldura divinitatii parca nu mai e la fel de arzatoare, iar in al doilea rand, e neplacuta eului care revine la viata dupa ce a fost atrofiat de lumina Divinitatii.

Intr-un mod similar e grea si trecerea din partea cealalta a pendulului spre normalitate, adica din momentele de prabusire spirituala spre credinta. Si acolo exista o inertie a eului, acompaniata de alte forte de atractie cum ar fi vinovatia si teama de a reveni de unde ai cazut.

In oricare dintre extremele vietii de credinta ne-am afla, Dumnezeu este cel care ne readuce pe linia de plutire. Cand esti sus, El ne aseaza cu blandete inapoi la fel cum un tata, dupa ce si-a purtat copilul in brate peste un obstacol mai dificil, il lasa apoi sa inainteze singur sub supravegherea sa. Cand am cazut in deznadejde, tot El ne ridica. Cu cat eul nostru e mai mic, cu atat mai usor revenim la viata normala, pentru ca eul nu pierde nici o ocazie de a-si exprima cu insistenta propriile ideei. Va incerca sa te tenteze sa faci chiar lucruri mari pentru Dumnezeu, sa spui ceva asemanator cu asigurarea data de Petru lui Isus ca nu-l va parasi chiar daca toti se vor lepada de El; sau isi va cladi o neprihanire proprie, care apoi inconstient il va acuza pe Dumnezeu de nedreptate.

Isus spune despre multimile care il ascultau ca “nu se incredea in ei pentru ca ii cunostea pe toti”. O asemenea credinta cum am in acele momente cand il simt aproape pe Domnul in urma vreunei experiente mai speciala nu ma caracterizeaza, si El o stie, deci nu imi poate incredinta inca viziunea ce insoteste uneori acea stare inaltatoare. Totusi nu trebuie sa-mi fac griji din cauza aceasta pentru ca tot El se ocupa si de dezvoltarea mea spirituala. Si pana la urma rolul viziunii este de a-ti da o directie.

Advertisements


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s