La inceput Dumnezeu…

“…a pus în inima lor chiar si gîndul vesniciei, mãcar cã omul nu poate cuprinde, de la început pînã la sfîrsit, lucrarea pe care a fãcut-o Dumnezeu.“

Exista Dumnezeu? Care este scopul existentei noastre? Ce rost are viata cu toate experientele ei personalizate parca in asa fel incat de cele mai multe ori nu le putem incadra intr-un tipar prestabilit? Sunt cateva intrebari cu care ne confruntam fiecare din noi la un moment dat, si le aruncam ca pe niste pietre cu care incercam sa doboram nesiguranta care ne face sa ne simtitm inferiori si se sustrage controlului nostru. Uneori gasim o piatra mai slefuita si o aruncam cu toata puterea in intuneric. Apoi auzim zgomote ciudate o vreme, ca niste zvonuri, dupa care tacere… Alte zvonuri spun ca lumina e chiar la doi pasi de unde stam si aruncam cu pietre…

Cand vine vorba despre aparitia lumii, gandurile mele parca prinse in inertia ratiunii se strecoara prin golurile toturor explicatiilor stiintifice referitoare la acest subiect si, obisnuit sa merg direct la miezul problemei, constat ca teoriile care explica cum a aparut universul se confrunta cu problema unei gandiri limitate ce incearca sa cuprinda o realitate nelimitata. Imensitatea problemei sta in relatia logica cauza-efect. Orice lucru ce cauzeaza vreun efect, fie este si el la randul lui efectul unei alte cauze, intr-un lant infinit, fie undeva, la capatul lantului exista o cauza care este infinita ea insasi. Prima pozitie ar trebui sa fie luata in considerare de cei care cauta explicatii rationale excluzandu-l pe Dumnezeu din ecuatie, insa pornind de la ideea aceasta, este imposibila o rezolvare pentru ca datele problemei depasesc puterea noastra de intelegere. Ajunsi in punctul acesta ne mai ramane a doua varianta, cea care implica existenta unei cauze infinita in ea insasi, sau ca sa spun direct, existenta unui Creator. De la a accepta pozitia aceasta pana la a incepe sa o intelegi este un drum lung care deseori e circulat in ambele sensuri. Cert este ca, lovindu-ne de problema infinitului, nu mai putem continua sa judecam lucrurile dupa aceleasi metode ce implica confirmari si verificari aflate dincolo de orice indoiala, metoda ce in final treansfera obiectul studiului sub controlul nostru. Nu avem cum sa intelegem in sens stiintific ceva ce ne depaseste. Drumul pe care trebuie sa pornim este unul ce ne ofera alt gen de explicatii. Dupa ce invingem forta de gravitatie a reductionismului stiintific si strabatem atmosfera nevoii de a detine controlul, se deschide orizontul infinit al credintei, ca un spatiu cosmic in care privim mai mult ca sa ne minunam decat sa-l intelegem.

Cititind relatarea creatiei din Geneza nu gasesc prea multe motive sa ma minunez pentru stilul in care e descrisa, lipsit de orice stralucire sau entuziasmul ce l-ar avea savantii in urma confirmarii unei teorii cu privire la aparitia lumii. Din punct de vedere literar, prefer imaginea cosmogonica a cartii Iov unde, pe fondul unei simfonii celeste, stelele izbucnesc in strigate de bucurie. In prima carte a Bibliei creatia e descrisa in doar cateva afirmatii simple si clare care lasa loc la multe, multe intrebari. Totusi cred ca orice explicatie suplimentara ar fi avut ca rezultat aparitia unui nou set de intrebari si stilul clar si direct ii confera un caracter istoric mult mai pronuntat decat descrierea exuberanta din cartea lui Iov. Norii, marea, regnul vegetal si cel animal, Soarele si Luna, toate au aparut pentru ca Dumnezeu a decretat ca ele sa existe. Nu a fost nevoie ca Dumnezeu sa intre in detaliile propritatilor specifice creatiei cand a chemat-o din inexistenta. Nu a trebuit sa explice creatiei insasi cum sa fie. Pur si simplu prin numirea obiectului creat acesta a luat fiinta avand toate proprietatile care il caracterizeaza. Nici nu putea fi altfel. Daca Dumnezeu a spus sa fie lumina, lumina nu putea fi altfel decat este, in acel caz nu mai era vorba de lumina, la fel si aerul daca ar fi avut alta compozitie chimica, nu s-ar mai fi numit aer. Toate caracteristicile creatiei sunt incluse in sensul cuvantului folosit pentru a o chema in existenta si tocmai in aceasta sta puterea cuvantului lui Dumnezeu care “cheama lucruri ce nu sunt ca si cum ar fi”

Un lucru ce l-am remarcat, si care m-a izbit cu puterea unui adevar de care incerc sa ma ascund, este diferenta infinita intre statutul lui Dumnezeu de creator si pozitia omului de creatura. In urma cu o perioada definita de timp nu existau oameni, nu exista nimic altceva decat un Dumnezeu care vorbeste la plural referitor la actiunile sale. Dumnezeu nu explica motivele pentru care a ales sa creeze lumea. In succesiunea fazelor creatiei, omul reprezita punctul culminant, totusi nu gasim nici o referire la scopul lui Dumnezeu cu omul. Ma izbeste asemanarea lui Dumnezeu ca si creator cu un om aflat intr-un proces de creatie, asemanare scoasa in evidenta de simplitatea descrierii. Dumnezeu a facut omul din lut, apoi i-a facut o gradina pe care sa o ingrijeasca si sa o pazeasca (de cine?). Imi vine in minte imaginea unui copil care se joaca in nisip si plasmuieste animale si oameni, langa un castel inconjurat de un zid. Ma tulbura ideea ca pentru Dumnezeu, noi oamenii am fi ceea ce este o lucrare de-a noastra pentru noi. Pe de alta parte, Dumnezeu este multumit si entuziasmat de ceea ce a facut astfel ca dupa ce creatia este completa el spune ca toate sunt foarte bune. E adevarat ca nu se spune nimic in primele doua capitole despre caracterul lui Dumnezeu, dar cel putin stim sigur ca El insusi a fost impresionat de lumea in care traim si mai ales de creatia lui finala, omul, singurul ce poarta chipul creatorului.

Dumnezeu il pune pe om intr-o gradina minunata, in care sa nu ii lipseasca nimic dar ii impune o restrictie. In primele doua capitole din Geneza este vorba de lucruri concrete, clare, cum ar fi marea, pamantul, animalele, o gradina cu o locatie specificata din punct de vedere geografic, dar elementul ce tulbura aceasta imagine este chiar obiectul restrictiei impuse omului, roadele “pomului cunostintei binelui si raului” Pana aici Geneza prezita succesiunea unor intamplari ce contin elemente familiare, usor de inteles si posibil de acceptat, dar acest pom este invaluit in mister, pentru noi cei de azi cel putin. Cum sa-mi imaginez acest pom al “cunostintei binelui si raului”? Pentru Adam acesta era doar un alt pom in gradina luxurianta in care traia, iar el stia ca neascultarea poruncii lui Dumnezeu ii va atrage moartea. Un posibil raspuns la intrebarea de ce i-a fost impusa aceasta restrictie omului este dorinta lui Dumnezeu de a-i da ocazia sa-si manifeste dragostea pentru Creatorul sau, prin ascultare. In alta ordine de ideei, reiese clar ca dintr-un punct de vedere omul nu era ca Dumnezeu inainte de cadere, dar dupa cadere ajunge ca Dumnezeu in acel sens, deosebind binele de rau.

Cu aceeasi claritate si seninatate se deruleaza in fata noastra inceputurile vietii pe pamant. Omul primeste misiunea de a da nume tuturor animalelor, care fusesera deja create parte barbateasca si parte femeiasca. Dupa acest episod, care trebuie sa fi durat ceva vreme, Dumnezeu o face pe Eva, prima femeie, dintr-o coasta a lui Adam, luata in timp ce acesta dormea. Dumnezeu face remarca “nu este bine ca omul sa fie singur”. Fiind creat dupa chipul si asemanarea lui, omul nu este destinat sa traiasca de unul singur la fel cum nici Dumnezeu nu este singur niciodata. Modul in care e relatata creatia ma face sa mi-l imaginez pe Dumnezeu avand pe cineva alaturi, o persoana cu care se sfatuieste, o persoana impreuna cu care lucreaza. Nu vreau sa ma indepartez de adevarul Bibliei, de aceea cred ca adevarul clar ce reiese de aici e ca Dumnezeu nu este singur niciodata in sensul de a avea nevoie de companie, sau a se simti insingurat. Acelasi lucru il doreste el si pentru om. Eva a fost darul lui Dumnezeu pentru Adam. Gasesc aici un indiciu referitor la modul in care a gandit Dumnezeu existenta umana in original, inainte de cadere. Faptul ca avem nevoie unii de altii, casatoria insasi nu este un rezultat al caderii in pacat, nici o exprimare a unor dorinte egoiste ci este pur si simplu parte a naturii noastre pura, originala. Asa suntem facuti ca sa nu ne fie bine singuri. Intentia lui Dumnezeu pentru oameni nu este si nici nu a fost sa traim o viata solitara, fara un alt suflet caruia sa-i impartasim bucuriile si durerile. Dumnezeu a creat-o pe Eva pentru Adam, a avut puterea si dorinta sa-l binecuvinteze si a considerat aceasta binecuvantare ca fiind un lucru bun.

Incerc sa-mi imaginez frumusetea fizica a Evei dar mai mult de atat, incerc sa imi imaginez puritatea ei sufleteasca, fericirea si pacea desavarsita in care traia. Totusi intre Adam si Eva inainte de cadere si restul omenirii de dupa cadere este o diferenta fundamentala care nu consta in puritatea sufleteasca. Adam si Eva nu stiau ce inseamna bine sau rau. Noi stim. Si Dumnezeu stie. Toate tragediile lumii in care traim, toate razboaiele si bolile, nedreptatile si ingrijorarile noastre, toate acestea sunt rezultatul unui episod petrecut in gradina Eden care constituie din perspectiva biblica intriga intregii istorii. Citind istoria caderii, am impresia ca Dumnezeu nu a fost luat deloc prin surprindere de neascultarea flagranta a omului. Ba chiar se astepta la asta. Omul, necunoscand ca exista notiunea de bine sau rau, a fost o prada usoara in primul conflict de interese ce i-a fost sugerat, urmandu-si propriile dorinte, nebanuind ca este motivat de o minciuna, de fapt nici nu putea intelege ce inseamna minciuna. Prea usor a cedat la prima confruntare, fara sa banuiasca macar ca ar putea fi mintit.

E interesant de observat ca Dumnezeu nu a blocat accesul la Pomul Cunostintei Binelui si Raului, cum a facut mai apoi cu Pomul Vietii. Putea sa trimita un inger sa pazeasca pomul, ar fi putut sa nici nu-l creeze, dar a lasat loc libertatii umane sa se manifeste, avertizandu-l pe Adam in privinta consecintei. Eu cred ca Dumnezeu era constient de caderea omului chiar atunci in momentul in care il plasmuia din lut, si mai mult, cred ca aceasta rupere a relatiei a fost necesara pentru implinirea destinului pentru care a fost creat, dar o sa revin la aceasta idee mai tarziu.

Ce s-a intamplat de fapt acolo? In momentul in care au mers impotriva poruncii lui Dumnezeu, primii oameni in au devenit constienti de existenta binelui si raului si pentru prima oara a intrat in functiune ceea ce noi numim “constiinta”. Autorului cartii Geneza imediat dupa ce relateaza neascultarea oamenilor, face observatia ca oamenilor le-a fost rusine ca erau goi, dupa ce inainte cu cateva versete cei doi nu aveau probleme de felul acesta. Probabil in primele momente de dupa cadere cei doi au constientizat pofta sexuala si puterea ei cu atata intensitate incat au simtit nevoia sa-si reprime aceasta pornire confectionandu-si imbracaminte din frunze.

Care a fost lucrul ce a determinat caderea? De ce Dumnezeu a plantat strategic pomul cunostintei binelui si raului in mijlocul gradinii? De ce ispititorul nu a venit cu o alta ispita la Eva, ca s-o determine sa faca un alt pacat? Putea sa-i ispiteasca sa nu asculte porunca lui Dumnezeu de a lucra si pazi gradina, sau sa minta. Cineva care nu are discernamant nu poate fi condamnat pentru actiunile sale si nici Dumnezeu nu l-ar fi condamnat pe om pentru orice lucru rau ce l-ar fi facut atata vreme cat acesta nu era constient de eroarea sa. Personajul din spatele scenei, intruchipat de sarpe, este cel care tulbura climatul de pana atunci si pentru prima data apare ceva care nu este la locul lui, o mica neintelegere apoi o minciuna grosolana dar imposibil de detectat ca fiind ceva rau, ceva de care trebuie sa te feresti. Primii oameni nu aveau cum sa inteleaga gravitatea faptei lor decat comitand-o. Privind din aceasta perspectiva mi-e greu sa inteleg de ce Dumnezeu nu le-a ingaduit oamenilor aceasta asemanare cu el in cunoasterea binelui si raului? Un alt element care sporeste misterul este Pomul Vietii, aflat tot acolo in gradina, pom care se pare ca avea proprietatea de a da viata vesnica si inainte de cadere accesul la el nu era restrictionat. Ce fel de destin avea Dumnezeu in minte pentru noi? Cum ar fi fost aceea viata vesnica in gradina Eden? Dumnezeu nu voia sa stim ce e rau si ce e bine, asta reiese clar din porunca sa. Asta inseamna ca pentru o persoana raul si binele exista doar incepand din momentul in care le constientizeaza. Orice actiune pacatoasa facuta fara a sti ca faci ceva rau nu poate fi condamnata din punct de vedere moral. Dumnezeu ne-a creat ca sa nu cunoastem pacatul cu toate celelalte probleme ce decurg din el. Intr-un sens sarpele a avut dreptate. Noi am ajuns ca si Dumnezeu, si El insusi afirma asta, totusi pretul platit pentru capacitatea morala a fost coruperea naturii noastre, ca rezultat al libertatii cu care am fost creati.

Viata lui Adam va consta acum in a “lucra pamantul din care a fost luat” destin care rezoneaza ca un acord suspendat cu ceva din sufletul fiecarui om. Vad in cuvintele astea intreaga lipsa de sens a existentei pe pamant fara Dumnezeu, simt aici disperarea si neimplinirea trairii intr-un cerc vicios unde esti condamnat sa-ti dedici viata unui lucru inferior tie sau cel mult egal. Nu este speranta in cuvintele astea, nu deschid nici un orizont, ci condamna la o viata dependenta. Totusi situatia descrisa aici, chiar daca este foarte cunoscuta sufletului uman, nu este una normala. Omul tinde spre ceva dincolo de el, avem in noi gandul vesniciei, acesta fiind chiar motivul pentru care atunci cand ne confruntam cu intrebarile cu adevarat importante in viata, incercarile ratiunii de a reduce totul la o formula matematica nu au cum sa ne satisfaca.

Omul nu a cunoscut raul dar nu a cunoscut nici binele. Daca ar fi stiut ce inseamna dragostea pentru Dumnezeu, nu ar fi cazut. Cunoscand binele si raul omul a evoluat din punct de vedere al capacitatilor sale spre un nou tip de fiinta, mai asemanatoare cu Dumnezeu, dar a si decazut tocmai prin modul in care avea sa-si foloseasca capacitatea dobandita. Luand in considerare prestiinta si providenta suverana a lui Dumnezeu, nu mai privesc caderea in pacat a primilor oameni ca o drama iesita de sub controlul lui Dumnezeu, ca o greseala care daca ar fi putut fi evitata, lumea ar fi fost acum un loc mai plin de speranta. Poate ca lumea ar fi fost un loc mult mai bun, viata ar fi fost o existenta senina lipsita de orice conflict, ingrijorare, teama sau suferinta, dar probabil cuvinte ca speranta, dragoste sau credinta si-ar pierde sensul asemenea unor stele ce palesc la rasarit. Nu am sti ce este harul, mila, rabdarea, sau bunatatea. Nu am avea speranta pentru ca paradisul ar fi aici pe pamant. Dumnezeu ar ramane doar Creatorul nostru pentru ca noi nu am fi ajuns sa fim ca El, sa ne poata fi Tata. Cred ca destinul la care ii cheama Dumnezeu pe oamenii din lumea noastra cazuta intrece cu mult splendoarea creatiei in gradina Eden.

Poate, acesta a fost din totdeauna drumul formarii noastre ca fii ai lui Dumnezeu si acesta a fost destinul nostru dintotdeauna iar calatoria noastra prin timp si spatiu se va sfarsi tot in prezenta Creatorului, cum a inceput, tot la umbra Pomului Vietii, imbracati din nou in nemurire, dupa ce am gustat moartea ajungand ca si Dumnezeu in cunoasterea binelui si raului, dar transformati din nou dupa chipul si asemanarea Lui.

11.09.2006

Advertisements

One Comment on “La inceput Dumnezeu…”

  1. […] lui totusi nu sunt lucruri de apucat. Am scris mai multe despre acest moment in articolul “la inceput Dumnezeu” si inca ar mai fi multe de adaugat, dar am zis ca vreau sa fiu concis. Omul se bucura de o […]


Leave a Reply to Isus « Soulrended's Blog Cancel reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s