Sutaşul

“Asa ceva nu mi-as fi inchipuit niciodata! De unde era sa stiu? Daca as fi stiut, i-as fi implorat sa ma ucida si pe mine impreuna cu El. Si cand ma gandesc ce ticalosie am facut, imi vine sa intru in pamant si sa strig muntilor sa cada peste mine. Imi doresc mai bine sa nu ma fi nascut niciodata! Dar El spunea atunci ca nu stim ce facem, oh, de ce nu m-au trezit acele cuvinte? Am crucificat sute de oameni in viata mea, dar nici unul nu a spus asemenea cuvinte, cum de nu m-a surprins rugaciunea ce a spus-o pentru iertarea noastra?? Mi se pare imposibil, oare nu e un vis, un cosmar? Se poate sa stau acum inaintea Lui? A Lui?? Inaintea cui, Dumnezeule mare?! Nu se poate asa ceva!! Nu-mi mai iese din minte amintirea momentului in care i-am lovit cu sete piroanele ce i-au strapuns palmele. Stiam ca va striga de durere cand ii vor strapunge palma pentru prima oara, si asteptam cu o placere dementa momentul acela. Cum de nu am citit bunatatea din ochii lui? L-as fi implorat pe loc sa ma ierte! Ah, palmele lui! Inca pastreaza ranile cuielor, nu se poate asa ceva!!! Parca visez, simt ca voi innebuni.

Dar nu stiam ce fac, nu-i asa?… Sau stiam Doamne? De ce nu imi spui nimic? De ce ma privesti doar cu ochii tai aprinsi ca para focului? Ar fi trebuit sa vad, sa-mi dau seama, daca aveam ochii deschisi… Nu stiam oare ca daca bati cuie in maini si in picioare va durea? Ah, toti acei oameni pe care Tu ii iubesti si eu i-am rastignit! Acum nu este chin mai mare decat sa fi fost printre cei ce au chinuit. Dar eram soldat, ce as fi putut sa fac? Asta era painea mea, sa-i ucid pe altii!? Sa-i crucific! De unde era sa stiu ca din toate timpurile si din toate locurile, mie imi va reveni sarcina sa-l crucific pe Acest Inocent? (nu ma mai gandeam cine era acest inocent, constientizarea acestui adevar era mai mult decat puteam indura) De unde era sa stiu, eu mi-am facut doar datoria! Dar ce ridicol imi pare acum tot serviciul meu militar! Cine eram noi sa luam vietile altora? Ce ticalosie!! Cu ce poti sa pui in balanta dorinta omului de a trai? Oh daca as fi stiut cine erai, iti jur ca nu o faceam! Si acum… dar nu indraznesc sa spun ce am gandit. Ah, ochii aceia parca ma ard, tu sti tot ce gandesc. Dar e prea tarziu!

De ce oare nu m-ai spulberat inca, si continui sa ma privesti? Oare ce se ascunde in spatele ochilor tai? Eu nu iti pot privi in ochi, nu pot tine capul sus, imposibil… ah, imi amintesc de un om pe care l-am rastignit. Era un evreu acuzat de revolta impotriva stapanirii noastre. Isi ducea crucea, si multimea il urma, maica-sa venea aproape in urma lui. Nu inteleg cum pot sa vad asa de clar acum toata scena asta, mult mai clar decat am vazut-o atunci. Atunci era doar o alta misiune de indeplinit, o alta cruzime cu care noi soldatii eram asa de obisnuiti incat nu mai luam seama de nimic. Acum, in mod ciudat, vad toata frumusetea ce ne inconjura, cerul acela, albastru curat si iarba o vad acum de un verde proaspat, copaci drepti, inalti, oameni sanatosi, fiecare cu scanteia lui de viata in ochi, soarele acela pe care bietul nenorocit e condamnat de semenii lui sa nu-l mai vada niciodata, toata natura e un zambet, un zambet trist. Copacii aceia inalti, ma intorc mereu cu gandul spre ei, pentru ca azi chiar si ei ma condamna, alaturi de intreaga natura care si-a implinit cu credinciosie scopul. Sa se dezvolte armonios, sa faca umbra calatorilor osteniti si sa incante privirile orbetilor de oameni, asta le-a fost menirea acelor copaci si ei si-au implinit-o cu credinciosie. Dar eu ce-am facut? eu am batut cuie in acei copaci, am rastignit oameni pe ei si nu am vazut nimic!! Asta ma doare mai mult – ca nu am vazut nimic, nu am vrut sa vad de fapt. Auzeam plansul femeii ce il urma de aproape pe acel nenorocit, un plans incet, secatuit, umbla cu capul aplecat si din cand in cand isi ridica ochii spre condamnat si apoi se oprea o secunda parca pierduta dupa care aproape ca o lua usor la fuga, sa nu ramana in urma. Atunci am simtit o clipa un fel de mila, dar am inchis ochii in continuare, ce era sa fac? L-am rastignit si pe acela, si il vad parca aevea atarnand pe cruce. Pot sa jur ca nu-i vine sa creada ca va muri. Poate, cine stie? in aiureala ce l-a cuprins simte un fel de extaz. Dar fata ii e schimonosita de durere. Ah, iar imi amintesc momentul in care ti-am batut primul piron in palma. Cum de nu am vazut ce diferit ai fost?! Ceilalti toti au o privire infioratoare in ochi in acel moment, un amestec de umilinta si ura salbatica. Daca nu ar fi neputinciosi, legati de maini si picioare te-ar strivi intr-o clipa, dar tot ce pot face este sa strige. Unde esti oare Pilat, tu cel care l-ai condamnat pe acel biet evreu? Tu care mi-ai ordonat sa-l rastignesc si pe Acest Inocent? N-a fost vina ta, nu ai stiut ce faci. Nici ceilalti soldati, nici multimile nu au stiut ce fac, si nici preotii care ne-au impins sa facem asta. V-am iertat pe toti, singurul pe care nu-l voi putea iertat niciodata sunt eu insumi.

Tacere.. ce ar mai fi de spus? Toate cuvintele astea nu mai pot face nimic, nu voi mai spune nimic. Stateam acolo cu capul plecat si imi asteptam sentinta. O stiam dinainte, dar trebuia sa o aud cu urechile mele din gura Lui.
Si atunci m-am trezit… era o noapte furtunoasa, si am stat asa nemiscat multa vreme privind in gol. Mi-am amintit de ziua aceea in care s-a facut noapte la amiaza si de cuvintele acelea pe care desi le rostisem cu gura mea, acum ma intreb daca intr-adevar eu le-am spus: “cu adevarat omul acesta era fiul lui Dumnezeu”. Trebuie neaparat sa vad adevarul, sa il gasesc daca e viu… si am sa ma duc, si am sa ma duc!!”

Advertisements


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s