6 amintiri

Nu vi se intampla sa va ramana clar intiparite in memorie niste imagini din trecut, chiar daca nu mai retineti toate detaliile, dar cateva secvente, cateva franturi de sunete raman. Bineinteles ca la toti ni se intampla asa ceva. Unele sunt pur si simplu banale, altele hazlii, altele mai incarcate emotional, iar altele doar.. misterioase.

1. Ma intorceam cu trenul de la Medias cu cativa ani in urma. Era deja noapte afara iar trenul (accelerat sau rapid sau intercity, cum va spuneam detaliile nu raman toate) serpuia printre munti si trecea in goana prin gari. Tocmai treceam printr-o localitate, pe coridoare era intuneric, calatoream singur si atmosfera era prielnica gandurilor ce se combinau si parca se construiau unele pe altele asemenea unui joc lego. Zgomotul monoton al fierului pe fier, anticiparea destinatiei sigure, singuratatea si cine mai stie ce, toate au contribuit la imaginea asta, ce ar parea pur vizuala, dar in realitate e mult mai mult de atat. Poate vreo doua, trei secunde am surprins prin geam tabloul unui om mergand pe bicicleta si ducand in spate pe portbagaj un copil. Mergeau pe sosea paralel cu trenul meu. Asta e tot.

Sa mai comentez amintirea oare?…  Era noapte, eram in tren, eram singur, eram in asteptare, nimic de facut decat sa gandesc, erau afara, era frig, erau doi, o bicicleta, erau lumini galbene pe stalpi. Scena mi s-a infatisat ca o intruchipare a bunatatii – un om ducand un copil pe bicicleta. Oare unde mergeau la ora aceea? si… de ce nu aveau masina?… se grabeau probabil altfel ar fi mers pe jos? Dar eu sunt in tren si aici si curentul electric ne duce cu viteza, nu trebuie sa pedaleze nimeni aici… si trecem in graba mai departe. Exista o bunatate in oamenii care isi duc copiii pe bicicleta…

2. Era prin decembrie, iarasi s-a intamplat noaptea. Ma plimbam si deja vedeam multe case impodobite de craciun. Care mai de care, impodobite si luminate, unele e drept, fara prea mult gust, dar pana la urma ce conteaza legile de compozitie cand e vorba de lumini colorate, din partea mea sa si le aranjeze cum vor. Si trecend printre case si pe strazi, am ajuns intr-una din cele mai sarace zone ale localitatii. Straduta a devenit ingusta si casele simple si micute, varuite alb si cu ferestre mici. Luna lumina parca mai clar dintr-odata. Intr-o fereastra a unei casute statea o mica steluta aprinsa, un ornament simplu si ieftin.

Dar de ce l-au mai pus acolo? pentru cine? Chiar ajuta la ceva, schimba ceva acea mica steluta? de ce nu se gandesc mai bine la saracia lor si cum sa iasa din ea? cum mai au timp de asemenea prostii? erau intrebarile nerostite si de nerostit, erau intrebarile mele gresite pe care nici macar nu le-am constientizat. Dar mi-a ramas amintirea pentru ca si in acea casa, cineva a zambit cand a aprins steluta in fereastra…

3. De mult, aveam o caseta cu muzica de Craciun extraordinara. Nu se mai gaseste albumul acela acum. Gusturile mele poate s-au schimbat intre timp, cunostintele mele muzicale s-au schimbat si ele, dar amintirea acelei muzici nu mai poate fi alterata, decat eventual daca as reasculta-o. Si nu sunt sigur ca vreau asta. Asa, am sansa sa incerc sa creez eu o muzica precum cea despre care imi amintesc. Imi amintesc ca uneori ascultam caseta chiar si vara 🙂

4. Pe vremea cand eram in liceu, uneori dormeam cu radioul pornit toata noaptea. La un moment-dat m-am trezit si la radio era o piesa… hm… ceva ce nu am mai auzit pana atunci si nici de atunci n-am mai auzit-o, sau poate n-am mai auzit-o la fel. Parca transmitea despre sentimentul solidaritatii umane, fara a fi insa dramatica in versurile sau melodia ei. Era ceva interesant, transmitea un mesaj puternic, mai degraba o senzatie, dar singurele versuri ce mi le amintesc sunt “na na na….” pe niste riffuri puternice de chitara.

5. Am vazut odata un apus de soare ireal de frumos. Au mai fost multe apusuri foarte frumoase de atunci, dar ca acela niciunu. Eram in satul Sumuj, in Bihor, cu niste prieteni. Exista si poze, dar din pacate nu le am.

6. Tot legat de iarna. Cateodata amintirea povestii Craiasa Zapezilor mi se suprapune peste amintirea unei seri in care cineva ma tragea pe sanie, eram copil mic. Si in poveste era o scena asemanatoare, o sanie alunecand cu viteza peste campii, peste tari si poate continente intregi pana sa ajunga in Tara Zapezilor. Vantul rece sufla cu atat mai tare. Copiii ajunsi in acea tara uita complet de lumea lor si singura lor scapare de acolo ar fi sa scrie cu un ciob de gheata in zapada un anumit cuvant, insa ei au uitat scrisul si-au uitat parintii si fratii. Au fost rapiti in aceasta tara la scurt timp dupa ce au spart din greseala o oglinda fermecata intr-o multime de cioburi mici, iar unele dintre ele le-au intrat in ochi. De atunci totul a inceput sa se schimbe. Imi amintesc doar fragmentar povestea, si eu uitasem, pe langa alte detalii, cuvantul pe care nu si-l aminteau ei.

Povestea este aici pentru cine vrea sa o asculte. Nu e o poveste foarte happy, e mai iernatica, precum vremea de afara, zilele astea.

Advertisements


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s