despre condamnare

Diavolul este numit in Biblie acuzatorul fratilor. El se ocupa cu a ne condamna inaintea lui Dumnezeu, insa Isus este aparatorul nostru acolo. Condamnarea nu este niciodata unul dintre oficiile lui Hristos. El spune in mod specific ca nu a venit in lume ca sa condamne lumea ci pentru a o mantui (ioan3:17).

Multi crestini traiesc o viata de condamnare in care li se pare ca niciodata nu sunt suficient de buni si nu se ridica la standardul cerintelor lui Dumnezeu. Daca in vechiul legamnat existau anumite legi, predica de pe munte le duce la extrema pe toate. Cati nu ne-am simtit macar odata condamnati cand am trecut indiferenti pe langa un cersetor care ne cerea bani, amintindu-ne de cuvintele lui Isus “oricui iti cere da-i”. Sau cati dintre noi nu ne-am simtit condamnati cand ne-am maniat in vreo situatie in care de altfel este un lucru normal sa te aprinzi putin, iar apoi ne-am amintit ca niciodata mania omului nu lucreaza neprihanirea lui Dumnezeu. (exista si o manie sfanta insa nu la asta ma refer acum, dar probabil ca aceasta doar cei blanzi sunt in stare sa poarte aceasta manie sfanta). Traim in condamnare si e surprinzator de multe ori modul in care aceasta condamnare reuseste sa iasa la suprafata in orice actiune a noastra in momentul in care incepem sa ne judecam singuri. Judecata noastra actioneaza ca un cutremur ce sfarama chiar si faptele noastre cele mai bune lasand parca loc condamnarii sa se strecoare incet si sigur prin fisurile ce au aparut in urma judecarii prea aspre si prea amanuntite a propriilor actiuni si motivatii. Chiar si o fapta buna, cum ar fi cea de a invita un prieten necredincios la biserica poate fi intoarsa pe dos si transformata pur si simplu intr-o incercare de a ne linisti constiinta, iar mai apoi ceva din interiorul nostru ne va condamna ca nu am facut mai mult pentru acel om. Ne vom aminti cuvintele de condamnare auzite chiar si in predici si acestea ne vor rasuna in minte spunandu-ne ca niciodata nu e suficient ceea ce facem, intotdeauna se poate mai bine si mai mult. Condamnarea nu tine cont de situatiile particulare, ea se bazeaza pe un rationament rece si inflexibil al legii. Ea se bazeaza pe o viata traita sub lege si nu are nimic de-a face cu harul.

Alti crestini inteleg faptul ca Dumnezeu nu ii mai condamna, insa aceasta nu pare sa ii impiedice sa se autocondamne mereu. Ei inteleg viata crestinismul tot sub forma unui standard inalt de moralitate. Insa in spatele dorintei lor dupa moralitate si perfectiune nu sta dragostea de Dumnezeu, ci dimpotriva, ei se iubesc pe ei insisi. De aceea se straduiesc din rasputeri sa traiasca in sfintenie si sa se ridice cat mai aproape de ideal, insa viata lor e o frustrare continua, ceva lipseste de acolo, iar ceea ce lipseste este puterea lui Dumnezeu. Iar puterea lui Dumnezeu sta tocmai in dragostea lui. Doar motivati de aceasta dragoste putem trai in sfintenie. Insa Diavolul nu rateaza niciodata ocazia de a aduce condamnare asupra unui crestin infrant. El e un maestru iluzionist care stie sa rastalmaceasca adevarul si sa intunece vederea omului astfel incat el sa nu perceapa realitatea spirituala in adevar. Omul nu isi da seama ca el nu trebuie sa faca absolut nimic pentru a fi binecuvantat de Dumnezeu. Dimpotriva, blestemul de care se simte atins este exact blestemul legii, care cade asupra tuturor ce aleg sa traiasca sub lege fiind, bineinteles, incapabili de a o implini. Blestemul este tocmai orbirea de a nu vedea binecuvantarea lui Dumnezeu. Multi sunt, asemenea fiului cel mare din parabola lui Isus, pierduti in casa parinteasca.

Puterea condamnarii se traduce prin sentimente de vinovatie in viata omului. Aceasta este insasi esenta puterii celui rau. De la inceput a fost asa, incepand cu pacatul originar. Adam s-a simtit vinovat, s-a temut si s-a ascuns. Dumnezeu a trebuit sa il treaca prin intreg procesul vechiului legamant pentru a-l aduce in situatia in care sa poata accepta vindecarea acestei vechi probleme a omului. Nu e vorba de faptul ca Dumnezeu n-ar fi fost capabil prin natura sa sa il ierte pe Adam chiar in momentul caderii, ci omul nu ar fi reusit sa se debaraseze de sentimentul vinovatiei decat dupa momentul Golgota, moment in care a cunoscut cu adevarat extravaganta dragostei lui Dumnezeu. De aceea indemnul repetat de multe ori in noul legamant este acela de a indrazni. Suntem chemati sa indraznim caci El a biruit lumea. Suntem chemati sa indraznim sa ne apropiem cu deplina incredere de tronul harului. Puterea condamnarii trebuie franta in viata fiecarui crestin inainte de a face vreun progres real iar singura putere ce poate rupe condamnarea si vinovatia este dragostea lui Isus aratata la Calvar. Acum nu mai este nici o condamnare pentru cei care sunt in Hristos si care nu mai traiesc dupa indemnurile firii.

Advertisements


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s