Despre biserica

Unii nu inteleg de ce nu mai sunt la fel de implicat in programele bisericii in ultimul timp. Se gandesc poate ca e mult mai comod sa stai in banca si sa nu faci nimic. Ca si cum lucrarea Domnului ar trebui sa fie ceva incomod, ceva obositor, o povara. Dar nu e asa, jugul Lui e bun si sarcina usoara. Intr-adevar am fost foarte implicat: copii, tineret, orchestra, lectii chitara, pian, cor, fanfara, cor de tineri, bible school, tabere, intalniri de rugaciune, vizite pe la bolnavi cu tinerii. Erau saptamani la rand in care in fiecare zi eram la biserica. Fara sa ma mandresc pot spune ca eram unul din cei mai implicati in lucrarea bisericii. Imi place muzica, mereu am cautat sa am o relatie cu Dumnezeu si cu oamenii, lucrurile astea m-au atras spre lucrare. Placerea de a canta, aprecierea oamenilor si credinta ca fac ceva pentru Dumnezeu mi-au dat putere sa merg mai departe. Aprecierea oamenilor e cu doua taisuri insa intotdeauna. Daca faci ceva bun esti apreciat, laudat; daca te opresti esti criticat. Am ajuns sa inteleg intre timp si ceea ce conteaza cu adevarat inaintea lui Dumnezeu. Niciodata lucrarea ce o faci pentru El nu trebuie sa fie mai importanta decat relatia ce o ai cu El. Am inteles si faptul ca mult din ceea ce se intampla „la biserica” se intampla din obisnuinta, dintr-un fel de inertie, si nu pentru Domnul cu adevarat. Atunci a mai ramas doar asteptarea oamenilor de a continua sa fac ceea ce fac si teama de reactiile, neintelegerea sau criticile ce le-as primi daca as lua o atitudine, iar lucrurile astea intr-adevar au putere, chiar mai mare decat laudele si incurajarile, uneori, dar am realizat ca in felul asta nu pot sa continui, si nici nu ar avea vreun rost din punct de vedere spiritual, ba chiar mi-ar fi daunator – biblia avertizeaza de multe ori impotriva fricii de oameni si a cauta sa faci pe placul lor.

E interesant faptul ca multi, aproape toti recunosc ca „ceva nu merge bine”, dar nu e suficient sa identifici o problema, a o rezolva e cu totul altceva. Am inteles ca de multe ori lucrarea mea muzicala nu era dedicata lui Dumnezeu. Cum se poate asa ceva? Cu totii stim ca atunci cand mergem in misiune, atunci cand avem musafiri mai cu vaza, atunci cand cantam la Casa de cultura, altfel ne pregatim, altfel cantam. Trebuie doar sa facem legatura… e clar ca pe undeva incercam sa impresionam publicul, ceea ce nu e neaparat rau, dar e o tinta gresita. Am facut lucrurile astea si stiu ca multi gandesc asa. Zicem ca nu trebuie sa ne asemanam cu lumea pentru a o castiga, si tocmai asta facem, prin programe artistice cat mai bine organizate, care sa impresioneze. Ironia este data de anacronismul situatiei in care ne gasim. Noi totusi incercam sa nu ne potrivim chipului lumii acesteia in ce priveste programul artistic, dar felul in care intelegem sa facem asta e putin ciudat pentru ca muzica bisericeasca (vorbesc despre muzica, dar aici pot fi incluse multe alte aspecte) e mereu in urma cu cateva decenii fata de muzica buna urmarind-o de la distanta. Greseala e evidenta, nepotrivirea fata de lume e realizata prin fabricarea unor criterii exterioare.

Dar daca e sa vorbim de pasivitate in lucrarea Domnului as spune ca e simplu sa vi la biserica duminica si sa participi la un program si toata saptamana sa traiesti intr-un mod caldicel si sa nu faci nimic pentru slava Domnului. Eu sunt pentru implicare in lucrarea Domnului si sunt gata sa ma alatur oricarei initiative ce are in vedere altceva decat cele 5 ore saptamanale de program din biserica; aici sunt suficienti lucratori, dar in restul timpului ce facem, ce proiecte avem? Ma tem ca ne multumim cu zilele de duminica in biserica si cu greu am putea concepe vreo schimbare chiar si aici, in modul de inchinare. Ma tem ca avem intr-adevar si noi traditie, care constrange inchinarea noastra in anumite forme si tipare ce nu mai sunt relevante in lumea de astazi. Imi vine greu sa ma implic in program, pentru ca vad ca programul e cel care ne tine impreuna, muzica, repetitiile, duminicile, evanghelizarile, corul, fanfara, tineretul. Si in toate am senzatia ca am pierdut esentialul, l-am pierdut din vedere pe Isus. De aceea nu punem prea mare pret pe rugaciune la nici o intalnire a noastra. De aceea punem accentul pe corectitudine muzicala si nu pe lauda din inima. Nu vreau sa incurajez mersul acesta al lucrurilor, de aceea mi-e greu sa ma implic. E greu si sa nu o fac, sa refuz pe cei ce ma cheama, pentru ca tin la ei si imi dau seama ca probabil ei nu stiu cum gandesc, dar nu pot sa fac niste lucruri doar pentru ca niste oameni asteapta asta de la mine. Cred ca se aplica principiul „mai mult de Dumnezeu trebuie sa ascultam decat de oameni”. Sincer, cel mai mult imi plac programele in care nu canta corul si fanfara, pentru ca atunci fiecare are posibilitatea sa se implice, in felul lui autentic, poate nu foarte artistic, dar cu sinceritate, neimpins de la spate de nimeni, neprogramat. Asa se realizeaza partasia adevarata si nu un program. La tineret am incercat de mai multe ori sa avem o astfel de partasie, dar e greu, pentru ca in lipsa unui program, nu mai stim ce sa facem si se lasa acea atmosfera apasatoare, liniste de mormant, in care nimeni nu indrazneste sa zica ceva de la sine cand e vorba despre relatia lui cu Domnul; orice schimbare de subiect e binevenita, primita cu entuziasm si zambete. Cum ar arata o intalnire a bisericii in care pur si simplu am relationa unii cu altii (am avea partasie)? Cred ca ar fi aceeasi tacere ca la tineret, si ar fi doar cateva persoane ce ar avea intr-adevar ceva de spus, fara sa cada in formalism si limbaj de lemn. Si ar fi tacere nu pentru ca nu avem nimic de spus ci pentru ca nu indraznim, ne e teama sa nu fim judecati, intelesi gresit. Cum ar arata o biserica fara cor, fanfara, grup de lauda si inchinare, fara cladire chiar? Sunt idei prea radicale oare? Dar cum ar arata o biserica ce nu misioneaza, nu se roaga cu putere, nu are parte de nici o persecutie, dar nici de bucurie autentica, de convertiri, de minuni? Parca suna mai cunoscut… Daca citesti Noul Testament, observi ca lucrurile importante pentru biserica de acum, cele carora le dedicam atata timp, energie si bani, abia daca sunt pomenite in biserica primara. Ne lipseste simtul proportiei. Pe acestea facetile si pe celelalte… nu le lasati nefacute.

Vreau sa privesc adevarul in fata, sa nu ma ascund dupa nici un fel de scuze de genul “e vina oamenilor ca nu se pocaiesc, noi ne-am facut datoria”. Ne mobilizam in fiecare an inainte de evanghelizare, dupa care treptat in 3,4 saptamani se duce tot avantul. Nu ne intereseaza de unguri si tigani. De fapt nu prea avem legaturi cu ei, si ii chemam la evanghelizare de obicei pe cei pe care ii cunoastem, in ideea ca daca tot ii cunoastem, hai sa incercam sa ii aducem la Domnul… Insasi aceasta metoda a evanghelizarilor in biserica e oarecum lipsita de logica. Cineva zicea ca e ca si cum ai pune supa in solnita, in loc sa pui sare in supa. De ce multimile il cautau ele pe Isus?? De ce 3 mii de oameni au fost mantuiti la cinzecime fara nici macar o insistenta a predicatorului, fara o ridicare de mana? De ce le vorbim oamenilor despre bucurie, despre o veste buna dar noi nu le cunoastem? De ce din zecile de tineri care ridica mana si ies in fata in tabara, doar cei din biserica se boteaza si ceilalti, nu mai stim nimic de ei?? De ce de zeci de ani biserica nu creste? Oare chiar nu exista raspunsuri la intrebarea asta? Sau nu vrem sa ne gandim la intrebari de felul asta, zicand ca “Domnul stie”, in acelasi fel in care fratii ortodocsi zic ca doar Domnul stie ce va fi cu mantuirea lor.

Nu vrem dezbinare in biserica dar nici nu cred ca e o atitudine corecta sa ramanem indiferenti de dragul impresiei de armonie intre frati. Domnul Isus a fost mai degraba un revolutionar in vremea lui, decat un impaciuitor care sa multumeasca pe toata lumea. Cred ca trebuie tulburate apele caldute in care ne scaldam si daca felul nostru de viata nu ne apropie de Dumnezeu si nu ii ajuta pe cei din jur sa il cunoasca, trebuie sa ne schimbam cu riscul ca unii sa ramana in urma.

Ziceam ca nu e suficient sa vezi problema, avem nevoie de rezolvare, schimbare. Puterea nu e la noi, ci pe El trebuie sa il cautam, sa il cunoastem, sa traim pentru El, dincolo de forme si obiceiuri. Cred ca raspunsul e in rugaciune si o revelatie curata a Harului.

Advertisements


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s